Am o mărturisire de făcut: nu mi-am dorit niciodată să mă îmbrac într-o rochie de mireasă albă ca spuma laptelui. Pentru mine, ideea de nuntă a fost mereu mai mult un film horror decât o comedie romantică. Știu, știu, o să ziceți că sunt cinică sau că probabil am avut o traumă ascunsă. Dar chiar n-am pățit nimic ce să justifice faptul că nu visez la altar.

În România, treaba cu nunta e aproape ca o religie. De mic copil, dacă ești fată, întreaga lume pare să aștepte să îți găsești un „Băiat Bun” și să ieși cu el din biserică, mână în mână, acompaniată de sunetul clopotelor. Bunica îți arăta cu drag albumul ei foto, cu imaginile alb-negru ale propriei ei nunți, iar tu trebuia să fii încântată la maxim, nu-i așa?

Mă rog, să punem lucrurile în perspectivă. Există „zilele acelea” când stai pe Netflix și mănânci popcorn plin de vinovăție și te gândești că poate, doar poate, ai fost prea aspră. Dar nu, continuam să revin la un sens că poate ar trebui să reevaluez ce înseamnă fericirea pentru mine. Pentru că noutatea, oameni buni, este că viața nu este un palat de cristal așteptând să fie împodobit cu un milion și o petală de trandafir.

Ca să fie clar, respect alegerea celor care visează la nuntă și chiar își doresc momentul ăla de strălucire și bucurie. Fiecare amăgire cu gust de tort și confetti trebuie trăită din plin dacă asta ți se potrivește. Însă problema e că sunt privită ca o ciudată dacă prefer să navighez pe un alt drum.

„Dar sigur că unde e dragoste, e și căsnicie.” Serios? Așa-i că așa sună replicile standard? Încerc mereu să explic că iubirea ar putea să arate și altcumva: poate în serile târzii când gătești împreună paste cu pesto și povestești despre cum te-a enervat șeful azi, poate în vacanțele la Vama Veche pline de nisip și oameni care se îmbrățișează ca și cum ar fi ultima dată. Pentru mine, iubirea e în detalii și mai puțin în momentele „totale” orchestrate cu minuțiozitate.

Problema vine și de la un paradox cultural. Pe de-o parte, avem o Românie tradițională care se învârte în jurul târgului de mirese și a nunților de vineri până duminică. Pe de altă parte, există un val modern care îți spune că poți fi femeia independentă care nu trebuie să stea după un inel de logodnă ca să strălucească. Și unde ne lăsăm capetele să zacă? Cât de des mai auzi de la o tânără: „Nu toată lumea vrea o nuntă, și e ok să fie așa”?

E important să găsim un spațiu unde femeile să nu se simtă obligate să urmeze acest drum. O prietenă mi-a povestit despre cum mama ei îi trimite mesaje cu „vrăjituri de nuntă fabuloase” la fiecare eveniment local. Nu mă înțelege greșit, iubesc dulciurile, dar presiunea socială e hipercalorică și enervantă!

Chiar și așa, discuția pe acest subiect trebuie dusă mai departe de polemici și cinism. S-ar putea să fim unul dintre acele popoare care schimbă narațiunea. De ce să nu putem să spunem cu mândrie „Nu am nevoie de o nuntă ca să am o poveste frumoasă de iubire”?

La o cafea cu mine, ai putea auzi povestiri mai personale și, poate, mai puțin populare. Dar totul face parte din a învăța să fim vulnerabili și autentici, fără să ne cerem mereu scuze pentru diferitele forme ale fericirii noastre. Așadar, te întreb, ai simțit vreodată că te strânge costumul de „fericire construită”? Cum ar arăta povestea ta dacă nu ar fi modelată de așteptările societății?

Reflectează la asta. Ia o cafea. Sau un pahar de vin. Și spune-mi părerea ta.