Am început să folosesc aplicațiile de dating mai mult din curiozitate decât din disperare. Adică, să fim realiști, sunt o femeie adultă care nu își mai bate capul cu timiditatea adolescentină și nici nu mai trăiesc cu iluzia că voi întâlni Făt-Frumos la colț de stradă. Sper răbdător în fața telefonului său, gata să mă salveze din lumea greu de navigat a întâlnirilor moderne.

De îndată ce am pășit în haosul Tinder-ului - și inevitabil în cultura de hook-up - am simțit un mix bizar de entuziasm și saturație. Semnul că trebuie să mă opresc, poate, a fost doar momentul în care am realizat că dau swipe stânga și swipe dreapta mai repede decât schimb canalele la televizor. Însă mi-am spus: persevera, Gabriela! Cine știe ce explorare spirituală te așteaptă?

Dragoste în vremea swipe-urilor

Hai să mărturisim ceva: superficialitatea este noul nostru soț/soție. Ne-am transformat în niște carcase de dating care își judecă partenerii preponderent după aspectul exterior. Nu contează dacă ești fan Rolling Stones sau Bee Gees, atâta vreme cât ești fotogenic și poți încropi două propoziții amuzante pentru bio.

Într-o lume în care „Cultura de hookup” devine normă, mai avem timp să ne întrebăm: Unde e romantismul? Unde sunt momentele alea stânjenitoare în care te uiți la celălalt și, pentru o secundă, te gândești că ai săți scapi toate perechiile de ciorapi desperecheați la vedere? În loc de asta, ne întâlnim pentru scurte dialoguri politicoase și săruturi rapide pe care le împachetăm în cafele care nu și-au făcut niciodată efectul. Și fiecare are propria constrângere bizară și neînțeleasă de a continua traseul autopilotului către nimic.

Plăcerea pasageră sau nimicul permanent?

Și, sincer, totul se simte superficial și gol. Cine mai are răbdare să descopere cineva cu adevărat? Ne-am transformat în consumatori de oameni, nu de experiențe. Când vine vorba de aplicații de dating, ne hrănim cu instantanee de momente fără să mai stăm să gândim în termeni de durată și profunzime a sentimentelor.

Simt că trăim cu toții un soi de FOMO (fear of missing out), al iubirii care nu ține loc de nimic real. Oare vom înțelege vreodată că aceste legături de tip fast-food nu ne provoacă decât foamea într-un mod și mai acut? Practic ne aşezăm confortabil într-o vată de zahăr pufos, care inevitabil va provoca carii sufletești.

Lovește-mă unde nu mă simt nimic

Evident, pentru mulți, Tinder-ul, Bumble-ul sau ce altă aplicație frecventată, oferă frisoane trecătoare și momente în care hormonii dansează lambada. Dar pentru cât timp înainte să ne simțim mai goi decât înainte? Sincer vorbind, eu una aș schimba orice noapte petrecută scotocind printr-o listă de glume proaste pentru o discuție în care îmi aud ecoul vesel și nu vreun râs prefabricat.

Cât de mult trebuie să scormonim în noi înșine până să ne dăm seama că poate credem doar că avem nevoie de un spațiu rece și fără suflet sub luna plină? Poate că ne complicează teama de a nu ne îndrăgosti, poate e mai simplu să facem salturi de la o aventură la alta fără să ne gândim la bagajele emoționale pe care le cărăm după noi.

Fascinația pentru "de ce?"

Pășim nesiguri într-o lume unde iubirea aparent se redefinește și ajungem să negăm cu capul plecat că vrem ceva diferit. Sau poate că răspunsul nici măcar nu contează. Voi încă și faceți o cură de Tinder ca un experiment social personal? Sau voi ați descoperit deja răspunsul care vă linistește așteptările?

Pe scurt, trăim într-o eră în care întâlnirile și dragostea par să fi devenit filme SF de duzină. Poate că e momentul să ne oprim din alergat bezmetic și să ne întrebăm, onest și clar: Ce vrem de fapt de la aceste aplicații și cât de departe suntem dispuși să sacrificăm din sufletul nostru pentru o iluzie volatilă a iubirii?

Sunt curioasă, unde trasați voi linia între conectarea autentică și superficialitatea convenabilă?