Viața fără social media: eliberare sau izolare?

Nu demult, mi-am luat inima în dinți și am făcut ceea ce mulți consideră astăzi o rebeliune pură: am șters Facebook-ul de pe telefon. Aproape instinctiv, am întins mâna să îl reinstalez după câteva ore, ca un fumător care caută țigara de dimineață. Dar apoi m-am gândit de două ori. Nu închisesem laptopul de dimineață pentru că scroloiam pe rețelele sociale ca o posesoare de crize existențiale și obiceiuri proaste?

Cu gândurile acestea gonind prin minte, am simțit inițial un fior de anxietate. Oare ce aveam să pierd? FOMO-ul (Fear of Missing Out) e un animal de temut, prieteni dragi. Ce nu făceam? Am ajuns să ignor cum mă îndepărtasem de viața reală, cum mă uitam să văd ce mai face x sau y și asta în detrimentul propriei mele existențe.

Să-mi clarific puțin perspectiva aici. Nu sunt un hater al social media. Dumnezeule, știm cu toții cât de bine pot să îmi umplu câteva minute de doctor de familie în așteptare citind despre cum mătușa Felicia a cusut un goblen cu Popeye. Dar să ne prefacem că asta e „conexiune” sau „interacțiune umană” e o fantezie ridicolă.

Cultura în care trăim poate să fie o toxină la nevoie. Câte ore petrecem într-o zi obișnuită scrolând fără scop, reacționând la poze inutile, comentând idei pe care nu ne pasă să le susținem într-o discuție față-n-față? Valorile noastre nu mai vin din ceea ce știm cu adevărat, ci din ceea ce vedem că trăiesc alții. Poate că social media nu e rădăcina tuturor relelor, dar sa fim sinceri: nu căutăm mereu să construim un apostolat personal în default-ul virtual.

Ați simțit vreodată cum timpul se dizolvă mai rapid decât îndrăgostiții din romanul „Lorelei”? Am înlocuit timpul de calitate cu timpul de calitate cu ecranul telefonului. Ne trăim viața mai mult într-o realitate virtuală decât într-una palpabilă. O viață care, oricât de prost ar suna, e mai ocupată și mai bogată decât ne putem imagina.

Dar, e o poveste dublă ca orice poveste bună de vară. Pe de altă parte, lipsa de social media a început să se simtă ca un balsam pentru sufletul meu suprasolicitat. E ca și cum ți-ai pune frână vieții și ai începe să absorbi momentele. Reușești să savurezi relațiile din viața reală, făcând clickurile și like-urile realități tactile: sunete, atingeri, priviri. Da, s-ar putea să pierzi cum a reușit Victor să mănânce ciocolata fără să se murdărească, dar pe bune: câte cine romantice ratezi cu oamenii dragi ca să vezi video-uri cu pisici?

Pe de altă parte, mă întrebam dacă nu cumva mă izolez de grupurile sociale, de prieteni, de evenimente. Suntem într-o situație ironică unde iubim timpul singuri dar ne temem să fim singuri. Generația noastră, dragilor, e în criză de solitudine pe un fond de hipermedia. Suntem niște revoluționari singuratici, căutând conexiunea în cel mai paradoxal mod posibil. E ca și cum am căuta liniștea în cel mai zgomotos club din București.

Oh, dar fie și așa, e ceva profund eliberator în a simți că poți să îți controlezi timpul și conștientiza momentul. Nu mai vânăm perfecțiunea pe care ni o vând influencerii, ci trăim mizeriile și miracolele vieții noastre, fără poze filtrate și zâmbete tertipulate.

Așadar, ce alegem? Libertatea de a trăi autentic sau confortul de a fi constant la curent cu toată lumea? E un paradox al erei digitale neînfruntat. Uneori e greu să decizi. Tu ce crezi? Merită să îți instalezi din nou aplicația sau să-ți savurezi liniștea cucerită cu greu? Ai curaj să te aventurezi dincolo de feed-ul zilnic și să redescoperi frumusețea vieții offline?

Cert e că, la un pahar de vin roșu într-o seară de vară, dezbaterea cu mine însămi nu s-a terminat încă. Tu cum îți trăiești povestea dintre clickuri?