Când mă gândesc la cei 20 și puțin de ani ai mei, mă apucă o durere de cap și o nevoie urgentă de vin roșu. Căci, să fim sinceri, vârsta aia pe care o numim cu afectiune „tinerețe” a fost pentru mine un carusel emoțional. Eram o bombă cu ceas plimbătoare, mereu la un pas de un meltdown. Și nu pot să nu mă întreb: oare eram o excepție sau doar o altă față a generației noastre pierdute? În orice caz, terapia a ajuns să fie colacul meu de salvare.

Desigur, pentru mulți români, cuvântul „terapie” are un gust sinonim cu ghinionul la loto și cam același nivel de acceptare socială ca ieșirile nocturne pe Dorobanți în trening. Dar, băi, e 2023 și depresia nu se mai tratează doar cu pălincă și voință.

De ce terapie? Pentru că mi-am dat seama că dezordinea din capul meu începea să semene periculos de mult cu o emisiune de scandal. Aveam nevoie de o pauză din ciclul ăsta autodistructiv în care mă bălăceam cu nonșalanță. Prima ședință a fost ca să-mi fac curaj și să-mi dovedesc mie însămi că nu sunt pierdută pe veci – și surpriză! - se pare că eram mai puțin defectă decât credeam.

Terapia m-a învățat să-mi îmbrățișez vulnerabilitatea, chestiune pe care, nu-i așa, am fost programați să o urâm din copilărie. Îmi amintesc cum mă învățau bunicii să fiu tare ca piatra, și cred că acelea sunt cuvintele care mi-au setat întreaga fundație emoțională de stâncă falsă. Dar cum un bloc de stâncă nu plânge la filme romantice sau nu stă treaz nopți la rând rumegând un mesaj necitit, eu sunt dovada vie că această tactică nu prea funcționează.

Aș putea să povestesc ore în șir despre cum am navigat printre temeri, despre cum m-am plimbat pe coarda subțire a traumei mele, dar adevărul e că toți avem demonii noștri. Tu ai ai tăi, părinții tăi i-au avut pe ai lor și așa mai departe, într-un lung șir de terapii neefectuate.

Am făcut pace cu părțile mele necalcificate prin discuții lungi și descoperiri dureroase. Câteodată, terapia mi-a dat impresia că sunt înghesuită într-un club de lectură de depresivi anonimi. Nu că ar fi fost un lucru rău - să fii înconjurat de persoane asemeni ție poate fi imens de eliberator. Acolo am aflat că nu sunt singura care adesea simte că trăiește într-un sitcom absurd.

Dar hai, să nu facem din terapie un miracol omniscient. La sfârșitul zilei, munca grea o facem noi, ăștia micii. Pe terapeuta mea nu am urât-o niciodată - deși mi-a cam testat cordonul ombilical emoțional de vreo câteva ori. Într-adevăr, au fost momente în care mi-aș fi dorit să îi fur scaunul și să simt cum arată lumea de la înălțimea judecătorului, dar am apelat la maturitate și am ieșit din camera aia simțindu-mă mai curajoasă, mai reală.

De fiecare dată când plecam de la cabinet, lucrurile păreau mai clare, ca și cum as fi citit subtitrări greșite toată viața. Terapia nu mi-a schimbat viața peste noapte, dar mi-a dat puterea să-mi repictez destinația.

Așa că, să mai aud eu pe cineva că eternul „cucu-bau” al sănătății mentale e o rușine! La dracu’, mai bine să-mi recunosc zbuciumul decât să continui să mă prefac că experiența umană e un înger păzindu-te pe un nor pufos.

Acum, că încep să înțeleg limba propriilor gânduri, vă întreb: când e ultima dată când v-ați dat voie să simțiți complet? Să vă ridicați capul din pătură și să spuneți „da, sunt pământean și sunt fericit, trist, nerăbdător și obosit”? Poate că e timpul să discutăm despre ce ne frământă, să transformăm vulnerabilitatea în putere și să dezvăluim ce încercăm să ascundem. Întrebarea este: sunteți pregătiți să vă salvați de voi înșivă?