Vă mărturisesc: nu am mai dormit bine de săptămâni întregi. O combinație toxică de stres cotidian, supraîncărcare informațională și o minte imposibil de oprit mi-au transformat orele de somn într-o farsă tragică. Și cum mă aflu într-o cafenea bucureșteană încărcată cu aroma de cafea proaspăt măcinată și fumul obsesiv al unei țigări care ar trebui să fie ultima, am decis să scriu despre acest mic haos personal care este, desigur, universal.

Ca mulți dintre voi, mă îmbăt zilnic cu o porție generoasă de anxietate servită drept desert după cina de debusolare. Nu e o surpriză că somnul, simbol al pacei interioare, devine un teren de luptă interior. Parcă ironic, nu-i așa? În încercarea noastră disperată de a ne controla viețile, pierdem controlul asupra celui mai elementar act de regenerare umană.

Fenomenul surmenării mentale nu-i ceva nou sub soarele neprietenos al societății moderne, dar parcă tot mai subestimat. Se spune că somnul e pentru cei slabi, dar nu e doar un clișeu? În realitate, fără micile noastre micro moarte nocturne, am crăpa repede ca o coajă de ou sub presiunea unei bătăi de ciocan. Să recunoaștem, chiar merităm titlul de generația burnout. Suntem atât de absorbiți de tabloul nostru perfect de pe rețelele sociale, încât uităm complet să aprindem lumina din interior.

Pe când eram copii, zilele curgeau lent și totul era o lume de explorat. Acum totul se învârte în jurul responsabilităților, termene limită și a unui soi de perfecționism autodistructiv. Trăim pentru acea vacanță salvatoare care nu face decât să mascheze o problemă structurată. Adevărata ușurare n-ar trebui să dureze cât un bilet dus-întors All Inclusive.

Obsesia asta pentru a rămâne constant ocupați doar ca să bifăm pe o aplicație ce am mai realizat astăzi e un drog al epocii noastre. Cine dracului a decis că răspunsul la „Bună, ce faci?” ar trebui să fie mereu „Încerc să supraviețuiesc”? E ca un ecou al zgomotului de fundal al unui eveniment neîntrerupt, la care ne simțim obligați să participăm, chiar când inima ne zbiară nevoie de liniște.

Ce-ar fi să ne oprim un moment și să ne întrebăm: Când a devenit productivitatea un înlocuitor pentru fericire? Poate, întrebându-ne și reflectând asupra modului în care ne combatem demonii noștri nevăzuți, putem regăsi o pace fugitivă în insomniile noastre.

Una dintre întrebările care ne frapează constant, ne alterează pulsul și ne consuma de-a lungul nopților nedormite, e următoarea: "Voi fi vreodată suficient de bun în această harababură numită viață?" Mulți dintre noi ducem o viață în care țelurile sunt mereu la un pas distanță, mereu mai rapid, mereu mai sus. Și atunci când ne simțim extenuați, ca niște baloane umflate cu asta devenit gaz toxic al presiunii sociale, nici orele de somn nu mai sunt plămânul nostru de odihnă.

Nu vă gândiți că trecem toți printr-o criză de vârstă mijlocie precoce. Asta ar presupune că există o soluție simplă, în timp ce paharul nostru se umple cu provocări și nesiguranțe de necontrolat. Ne-am relaxa poate mai mult dacă am lăsa lucrurile să se așeze pe un fundal de acceptare mediocră. Chiar avem nevoie să dăm un „revenge bedtime procrastination” fiecărei ore de apiune? Sau putem trăi având grijă de mințile noastre create să fie iubite, nu abuzate?

Hai să ne întrebăm serios: Când am devenit alergici la liniște? Poate că în încercarea frenetică de a ne demonstra valoarea, am pierdut din vedere că uneori, cea mai mare valoare constă în a lăsa timpul să treacă fără un plan, fără apasăre și fără să alergăm în cercuri pentru a ajunge nicăieri.

Poate că răspunsul la nesomn nu este doar un alt antidepresiv sau o nouă terapie experimentală. Poate că e mai simplu decât atât, regăsirea unei oarecare umanități pierdute în abisul agitat. Lăsați să reflectăm uneori nu ca să rezolvăm totul, ci pur și simplu pentru a simți cum ar fi să mai uităm de toate, să inchidem ochii cu adevărat și să ne mai pierdem în obscuritatea liniștitorare a unui dulce somn.

Pe când te privești în oglinda asta creionată de cafea și nicotină, pune-ți o simplă întrebare – ce ar fi dacă data viitoare, în loc să spui că încerci să supraviețuiești, alegi să vezi dacă poți, de fapt, să trăiești cu adevărat?