Să fim sinceri, noi românii avem un talent aparte să ne facem că nu vedem elefantul din cameră. Am fost instruiți să nu vorbim prea mult despre lucruri "rușinoase" și să băgăm sub preș toate problemele care ne-ar tulbura liniștea aparent idilică. Da, nici măcar la școală nu ne-au pregătit pentru ce să facem când mintea noastră adună atâta stres și anxietate, că în curând ne trezim cu dureri de cap sau alte disconforturi pe care nici un Paracetamol nu le vindecă. Acum putem sau nu să ne privim în ochi, dar adevărul e că fenomenul numit somatizare e cât se poate de real și ne lovește fix când ne așteptăm mai puțin.
Strigă la mine prin... corpul meu
Ai observat vreodată cum, după o săptămână nebună la birou, încep să-ți amorțească mâinile sau ai o senzație ciudată în piept? Genul acela de discomfort care devine suportabil pe moment, dar apoi se repetă la nesfârșit. E corpul tău care urlă să primească atenție și îți amintește că nu ești doar un funcționar programat să livreze la deadline. Este un eseu despre cum ignoranța emoțională ne poate sabota bunăstarea. Și înainte să dai vina pe presiunea capitalului sau pe incompetența sistemului, ar fi bine să te uiți în oglindă.
Cât de des îți asculți corpul? Pot s-o spun clar: de multe ori habar n-avem. Prea des ignorăm semnele și înăbușim emoții ca mai apoi să fim șocați când diagnosticurile medicale încep să semene cu poveștile de groază. Somatizarea nu e un secret bine păzit. E despre cum emoțiile non-exprimate se transformă în adevărați demoni fizici. Adevărați artisti ai auto-denunțării! Dá că nu ar trebui să șocăm pe nimeni când spunem că mintea și corpul sunt interdependente.
Stresul, boala secolului 21
Parcă de la Revoluția din ’89 incoace știm mai bine ce mâine aduce, dar ne-am pricopsit cu niște cereri sociale și economice care ne lasă de fapt cu mai puține opțiuni de evadare din propria capcană anxioasă. Aici vorbim despre workaholismul incredibil de adevărat dar incredibil de șubred pe care-l practicăm cu toții sub binecuvântarea globalizării. Țin minte cum un medic român mi-a spus odată că România a devenit un loc unde "ședințele nu se mai termină niciodată iar prânzul e un concept de lux". Adevărul e, am ajuns să credem că putem ignora limbajul subtil dar devastator al stresului cronic.
Acum, raportându-ne la cultura proprie, nu e niciun secret că românul autentic rareori se gândește să-și ia o săptămână de "recuperare spirituala". Noi nu ne plângem, nu ne văicărim ci doar mergem mai departe, indiferent de câte antidiabetice am luat la micul dejun sau câte analgezice am înghițit pentru o durere de cap care nu ne mai lasă.
Lasă prejudecățile deoparte și ascultă
Dacă ne-am permite să recunoaștem că avem nevoie să ne oprim și să fim puțin atenți la ce alarmează corpul și mintea, am putea schimba povestea. Simțim dureri? Explorează unde te duc. Auzi (sau e doar în capul tău) că evadarea din stresul chintesențial ar putea face mai mult decât toate pastilele cu nume greu de pronunțat? Acceptă invitația!
Ce să faci, deci? Poate că merită să vezi un terapeut sau să începi pelerinajul în introspecție. Fă-ți un jurnal al emoțiilor și desenează-ți propria hartă de bunăstare. Îți sugerez să începi cultivând empatia față de propria persoană și decolează direct din bula de stres către o destinație finală, unde a te simți bine e noua religie.
Să nu uităm: corpul e oglinda minții tale. E momentul să te întrebi: tu îi acorzi atenția pe care o merită? Poate că nu vei obține un răspuns imediat, dar drumul acela spre conștientizare e mult mai presus de orice deadline la muncă. Deci, data viitoare când corpul îți cere să fie auzit, ce vei alege să faci? Ai curajul să îi dai atenția pe care o cer chiar și crizele mute? Ce spui?
