Într-o dimineață, pe la vreo trei cafele băute și văzând cum ploua în draci afară, mi-am dat seama că uneori viața nu e chiar așa de diferită de vremea de afară. Una dintre aceste zone gri este și sexualitatea, care la fel ca Bucureștiul în timpul unei furtuni abia anunțate, se schimbă de la un moment la altul și cu fiecare persoană nouă pe care o întâlnim.

Așadar, hai să discutăm pe bune despre sexualitate și identitate, fără filtre și fără perdea. Știm că locuim într-o țară unde „tradițional” este un cuvânt iubit mai mult decât „sloboz”. În ciuda părerilor conservatoare ale unora dintre bunicii noștri și vecinii de bloc, sexualitatea nu e o bilogie simplă. Nu e doar alb sau negru, ci mai degrabă un mozaic de culori pe care puțini dintre noi reușim să-l cuprindem cu adevărat.

Recent, am văzut o grămadă de discuții despre comunitatea LGBTQ+, despre biserică, despre ce înseamnă să fii gay sau hetero în România. Și toate astea mă pun pe gânduri: cum definim noi, ca societate, concepții atât de personale precum sexualitatea? Și mai important, de ce simțim nevoia să le închidem în cutiuțe rigide?

În discuțiile pe care le-am avut cu prieteni, am realizat că pentru unii, atracția sexuală e că o mâncare la cazan: un pic de, un pic de aia, și brusc cineva se declară dezgustat că ai pus usturoi. Romantic sau nu, cred că fiecare avem modalitatea noastră unică și personală de define cine suntem și ce ne dorim.

Și nu e doar despre LGBTQ+. Mulți dintre noi, heterosexuali declarat, am avut momente de îndoială, momente nenaturale în tipare, momente în care ne-am simțit atrași de cineva „atipic”. Oare aceste momente ne conturează identitatea sau doar diversifică și mai mult nuanțele pe care le avem deja?

În România, discuțiile despre sex sunt adesea la fel de evitate precum discuțiile despre politică la o masă cu rudele. E ceva rușinos, ceva ce trebuie să facem în spatele ușilor închise, nu la televizor sau la cafea cu prietenii. Dar de fiecare dată când încercăm să ținem departe de noi astfel de discuții, vorba aia, ele se întorc să ne bântuie sub alte forme. Poate de aceea, mulți dintre noi ajung să-și trăiască viețile, nu ca niște ființe libere, ci mai degrabă ca niște roboți programați să mintă că sunt exact ce așteaptă societatea de la ei.

Până la urmă, e vorba de trăiri autentice și de curajul de a accepta cine suntem, fără presiunea constantă a normelor sociale. Trăim într-o lume a etichetelor – sexualitate fluidă, pansexual, demisexual – și fie că suntem de acord cu ele sau nu, trebuie să aceptăm că ele oferă un spațiu de exprimare. E ceva aproape poetic și, poate tragicul, că trebuie să ne definim experiențele prin cuvinte care, oricum ar fi, nu pot cuprinde complexitatea realităților noastre interne.

Poate că tu, drag cititor, te identifici clar cu una dintre etichetele astea, sau poate că, la fel ca mine, te găsești undeva la mijloc, între zone tulburi și întrebări nerăspunse. Important e că nu ești singur.

Și, uite-așa, cu o poveste care a început cu o ploaie torențială, am ajuns la discuții despre acceptare și înțelegere. Însă, la final, mă întreb: cum putem noi să fim, cu adevărat, liberi în a ne exprima sexualitatea și identitatea, dacă încă ne e teamă de ce va spune lumea? Te las cu gândul ăsta, poate te inspiră să-ți dai jos măștile și să privești în oglindă fără frică. Pentru că trăirea în adevăr este, poate, cea mai autentică formă de libertate. Sau nu?

Reflectă, colega. Poate că nu vei găsi toate răspunsurile azi, dar s-ar putea să fii cu un pas mai aproape de adevărul tău personal. Ce mai înseamnă „adevăr” la capătul zilei, dacă nu o clipă de sinceritate cu tine însuți? Sau, oare, asta e doar un alt clișeu frumos împachetat sub forma unui articol? Spune-mi tu.