Ah, corpul. Bucata asta de carne și oase pe care ne trăim viețile și pe care, uneori, nici nu știm cum să o privim. Să nu mai zic cât de des ne trezim că ne tratăm corpul ca pe o bătaie de cap veșnică. Mă întreb câți dintre noi l-am acceptat cu bune și cu rele, fără să ne trezim într-o dimineață și să bombănim în fața oglindei. Cred că totuși e un pic de sadomasochism emoțional în relația asta dintre noi și felul în care ne vedem fizic.
Cineva mi-a spus odată că îți dai seama cât de prost stai cu iubirea de sine la cum îți vorbești când te uiți la corpul tău. Stai un pic și gândește-te: când a fost ultima dată când te-ai privit în oglindă și ai spus ceva drăguț despre tine, sincer, fără să te strâmbi și să ridici o sprânceană în semn de dezaprobare? Seri de cluburi, dimineți după nopți albe, mâncăruri fast-food savurate alături de prieteni - toate astea sunt parte din noi și sunt experiențe care lasă urme pe piele.
Cu cultul frumuseții care ne bombardează din toate colțurile, mai ales aici, în caragialescul și veselia bucureșteană, ajungem să transformăm relația cu corpul nostru într-un ring de box. Pe bune, ai impresia că trebuie să lupți cu propriul tău corp ca să ajungi la forma aia de vis? Fetele alea cu talia de viespe de la metrou? Relax, sunt doar un filtru de Instagram bine puși la punct.
Treaba cu acceptarea propriului corp nu e doar un fleac pentru puștoiace hipioate care își scriu mantra de dimineață în jurnal, mai ales în lumea asta nebună în care ne zguduie nesiguranțele. Toți ne-am simțit mici de tot într-o încăpere, ironie sau nu, chiar dacă am avea în spate o diplomă, un job fain și un pachet de abdomene care să concureze cu statuile grecești.
Apropo, n-aveți impresia că vorbim mai mult despre corpurile noastre la întâlniri decât despre vreme? De parcă am compara Grădina Botanică cu un raft de supermarket - câte pot să fie în ofertă la ora asta? Și totuși, de ce naiba importă atât de mult? Eh, poate pentru că așa cum ne simțim în pielea noastră dictează cum stăm în pielea altora. Și cum rămâne cu noțiunile astea de dietă și antrenament intens? Cineva zicea odată că scopul e să trăim, nu să ne supraviețuim.
Deci, cum facem pace cu corpul ăsta? Cum devenim prieteni de cursă lungă? Să fie chiar așa de greu să ne iertăm pentru fiecare kilogram în plus de după sărbători, pentru cicatricile alea care spun povești sau pentru cum alegem să ne machiem? Vom învăța vreodată să ne iubim pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce credem că ar trebui să fim? Poate am putea începe cu acceptarea că frumusețea nu e un număr pe cântar, dar până și asta sună a slogan de campanie electorală, nu?
În loc să ne torturăm corpul ca pe un inamic, ar fi mai sănătos să-l tratăm așa cum ar trebui, adică cu respect și înțelegere. Să-i dăm ocazia să ne spună unde ne suntem limita, dar și potențialul. De ce să nu ne punem corpul pe lista de "tobe relaxante" din playlist, în loc să rămână la "muzica de fundal" care ne stresează zilnic?
Nu-mi amintesc să fi găsit încă rețeta pentru fericire fizică, dar sunt convins că începe cu ceva mai mult decât ritualurile de detoxifiere sau diete drastice. Cred că trebuie să ne iertăm mai des, să ne arătăm corpul acela adevărat sub lumină și să exersăm puțin mai des arta de a spune: "am nevoie și merit să-mi fie bine".
Și cum ar arăta o lume în care ne-am trata corpurile ca pe niște temple de relaxare și nu ca pe niște câmpuri de bătălie? Poate e ceva ce chiar merită să explorezi data viitoare când te plimbi prin Cişmigiu, te oprești să iți reglezi sufletul și inspiri adânc parfumul caiselor înflorite. Vrei să ai o reflecție unică despre corpul tău zilele astea? Cum ai vrea să-ți vorbești în oglindă? Gândește-te.
