Priviți-vă bine în oglindă. Nu, nu așa pe fugă, înainte de muncă. Luați-vă un moment să vă uitați cu adevărat la propria reflexie. Ați putea fi tentați să criticați fiecare centimetru pătrat, să vă vedeți ridurile, celulita, cicatricile. Dar hai să o spunem pe șleau: nu corpul vostru este problema, ci conversația internă pe care o aveți despre el în fiecare zi.
Noi, românii, suntem crescuți în cultura lui „Lasă că merge și-așa” și a comparison-itului perpetuu cu vecinul de la trei care pare că are totul perfect. De la telenovele cu surori gemene care schimbă destine până la perfecțiunea de Instagram feed, am absorbit ideea că normalul este echivalent cu lipsa imperfecțiunilor. Și, cumva, reușim să excludem din ecuație faptul că perfecțiunea e un mit, o poveste pe care ne-o spunem ca să nu mai simțim durearea de a fi doar „normali”.
Am crescut cu reviste care ne strigau de la chioșcul de ziare cum să ne „scuturăm” kilogramele ca pe furnici. „În două săptămâni, corp de plajă!” „Scapă de burtă în cinci pași simpli!” Where do I sign up? Pare aproape un miracol. Dar în același timp, e o promisiune goală, un basm modern. Eu spun că mai bine ne-am focusa pe reconstrucție mentală și emoțională. Un pic de terapie, poate? Un pic de mindfulness? Ceva care chiar să aibă efecte pe termen lung.
Apropo de reconstrucție, hai să vorbim despre cum ne creăm relația cu noi înșine. Mulți dintre noi au fost învățați că a te accepta pe tine însuți e un fel de resemnare. Ceea ce e, evident, bullshit. Acceptarea de sine nu înseamnă să îți faci un altar pentru fiecare tâmplă care nu arde calorii. Nu, este despre a înțelege că acest corp, cu toate desenele sale unice, și modificările continue, este casa ta. Și nu ar trebui să-ți urăști casa. Știi că urmează motivul clădit pe argumente științifice despre cum stress-ul ne distruge corpul. Dar nu vreau să te plictisesc cu asta. Vreau doar să îți amintesc că nimeni nu aruncă toate mobila dacă un scaun s-a stricat.
Imaginează-ți că porți în fiecare zi conversații destructive cu cei din jur. E același lucru și cu tine, dragă cititorule. Atunci de ce mai pierzi timpul să-ți critici corpul, când el îți dă în fiecare zi puterea să te ridici din pat, să lucrezi la birou, și să participi la ședințele interminabile ale colegilor care-și ascund nervii sub măștile zâmbind fals?
Contextul cultural are și el rolul său. „Ziua de vineri: sarmale și cozonac și toppingurile așteptate cu nepoeziile lor interminabile.” E clar că familia românească are propria percepție despre mâncare și corp. N-ai cum să eviți remarcile aluzive ale vreunui (sau multor) rude care îți strecoară în ureche aluzia că „parcă te-ai mai împlinit” sau „mai bine mergeai la sală înainte de paste”. Dar hai, te rog, să dăm stop jocul acesta artificial și să apelăm la bunul simț.
Și nu pot să nu menționez influența imensă pe care o au rețelele de socializare. Nu că meta-analicts ne-ar spune ceva ce nu știm deja: este teatrul perfecțiunii virtuale ce alimentează insecuritățile noastre precum o benzinarie care încearcă să-și vândă motorina premium. Momentul adevărului este acela în care spargi bula și te eliberezi de povara iluziei. Ne mai punem o întrebare, cârtitori siliconici: ce nuanță de „real” vom alege să filtrăm data viitoare?
Ca să închei în stilul meu: ce te-ar face să te simți complet? Dacă ai abandona standardele iraționale și ai începe reîntâlnirea cu tine însuți?
Până data viitoare, inspirația nu-ți va cădea din cer, dar ce-ar fi să îți oferi un pic de credit și empatie pentru a-ți construi relația cu propriul corp? Te las cu gândul acesta și... un pahar de vin. Poate depășim împreună vechile tipare, poate redefinim frumusețea. Ce zici?
