Îți mai amintești cum mirosea casa alor tăi când erai mic? A ciorbă de burtă și ceai de mentă amestecat cu puțin parfum îmbătrânit în dulap. Sau poate că bătea mai degrabă spre miros de vară, cu geamurile larg deschise și curcubeu de frunze în grădină. Era „acasă”. Dar ce faci când acel „acasă” nu mai există? Sau, mai personal, ce faci când nu te mai simți „acasă” nicăieri?

Rătăciți între un prezent făcut din betoane reci și un trecut de unde nu ne putem smulge complet, noi, generația globalizată și perpetuală în călătorii (inclusiv ale mintii), simțim mereu dorul de un loc care acum pare imposibil de regăsit. E paradoxul călătoriilor moderne, să nu ai un GPS interior care să te ducă „acasă”, pentru că acel loc s-a diluat printre deciziile și destinațiile vieții inevitabil agitate.

Totul începe de la schimbarea perspectivei asupra a ce înseamnă, de fapt, „acasă”. Era acel spațiu în care ne simțeam protejați de necunoscut, locul unde puteam să fim noi înșine fără măști. Da, locul unde ni se reproșa la prânz că stăm prea mult pe telefon dar unde puteam sa ne descărcăm spaimele adolescenței fără să ne simțim judecați.

Dar asta s-a schimbat. „Acasă” nu mai înseamnă ce însemna odinioară. Trăind în orașe diferite pentru facultate, joburi sau doar pentru că vrem să evadăm, am început să ne decorăm identitatea pe fragmente. Acum, „acasă” poate fi un apartament închiriat cu buget redus la București, un colț în bibliotecile vaste din Cluj sau chiar un parc unde să ne putem așeza și să ne bem cafeaua fără priviri străine.

Societatea modernă ne-a trădat puțin. Ne-am vândut libertatea de a explora și a experimenta schimburile culturale pentru confortul tehnologic, uitând că, deși avem hărți pentru orice destinație turistică, sufletul rămâne uneori hoinar. Căutăm în zadar legături umane autentice pe care le-am avut cândva. Ne basculăm printre prieteni virtuali și conversații filtrate și ne mirăm când realizăm cât de singuri am devenit în mulțime.

Dacă ești român trăind în altă țară, „acasă” devine un mozaic. Trădezi puțin din tine când îți adaptezi limba, obiceiurile și chiar și ciorba pentru a te integra, dar atunci când revii în România, ești străin între ai tăi. Glumele locale parcă nu mai au același farmec și nici nostalgia nu ajută. De fapt, experiența de a trăi între lumi și de a lupta cu dorul de o identitate clară e aproape ca eterna reîntoarcere a lui Eliade, dar fără liniștea punctului de plecare.

Pe undeva, e și un gând pozitiv în această rătăcire. Devii un fel de cetățean al lumii, iar „acasă” devine un concept fluid. Nu te mai definește o singură locație, ci o senzație. Oamenii pe care îi întâlnești, poveștile pe care le aduni, și experiențele trăite construiesc un nou „acasă” mai personal, dar mai greu de definit pentru ceilalți.

Îmi amintesc de un tramvai zgomotos printr-un București posomorât. Am privit pe geam, căutând un loc, o clădire, un miros de toamnă care să-mi inspire acel sentiment. Nimic. Îmi dau seama că nu tramvaiul, nici orașul nu erau problema. Erau prea multe bagaje emoționale peste tot. Și atunci, mi-am dorit să renunț la întreaga povară de a găsi "acasă", indiferent ce-o fi însemnând asta acum, să mă bucur de drumul care atât de adesea rămâne neobservat.

Cum s-ar schimba viața ta dacă ai redefini conceptul de „acasă”? Dacă ai putea să aduni întreaga experiență umană a locurilor pe care le frecventezi și să le numești „acasă”? Sau poate trebuie să începem să acceptăm că „acasă” este doar o iluzie romantică, născută din prejudecățile copilăriei noastre.

Așadar, dragă cititorule, poate a venit timpul să te întrebi: unde îți găsești tu „acasă”? Sau poate nici nu îți este atât de necesar să te simți „acasă” nicăieri? Poate că rătăcirea însăși e răspunsul.