Îți mai amintești prima dată când te-ai simțit cu adevărat rușinat de corpul tău? Probabil că a fost undeva prin clasa a 5-a, la ora de sport, când ai realizat că toți ceilalți par mult mai siguri pe ei decât tine. Sau poate la vestiarul piscinii de la ștrandul local, când ai observat prima dată cum e să compari centimetri din locuri unde încă nu te-ai gândit că e nevoie. Tragic, nu-i așa? Hai să deschidem puțin cutia asta de Pandora și să vedem ce ascunde.

De-a lungul timpului, suntem antrenați să ne ignorăm corpul. Ni se spune că important e ce minți strălucitoare suntem. Grozav. Dar cum rămâne cu mănunchiul ăsta de carne, oase și nervi care ne poartă prin viață? Devine un soi de vehicul pe care-l folosim fără să ne pese dacă l-am spălat sau alimentat. Ignoranța asta confortabilă vine la pachet cu o doză inconfortabilă de rușine. Minunat, nu-i așa?

Dăm vina pe sistem. Pe idee. Pe Londra, Paris și New York. „E cultura de consumerism” strigăm agasant la fundalul unei reclame cu abdomen plat expus la plajă. Dar ce să vezi, suntem protagoniștii propriului serial dramatic. Suntem vinovați pentru minutul în care nu ne-am oprit să ne bucurăm de extensiile propriului corp. Mai ține minte licuricii din copilărie? Sursa de surpriză și fascinație pentru acea parte din noi care încă nu cunoștea rușinea.

Să ne lămurim! Îngrijirea corporală nu e doar pentru Valentin Dinu de la X Factor sau pentru modele cu picioare ocrotite de genele bunicii Serafina. E o necesitate. Și nu, să-ți împărtășești strălucirea nu te face superficial. A te iubi fizic e primul pas spre revoluție personală. Femei, bărbați, genderfluidi – toți avem nevoie să dansăm cu propriile imperfecțiuni.

Dar să vorbim despre supa de curaj. Mâncăm la mic dejun toate cuvintele care ne îndeamnă să nu ne irosim obrajii pe o prelată de reticență. Dacă vrei să îți înțarci mintea de la toxicitatea judecății sociale, începe cu lucrul sensibil și evident. Dă jos tricoul prin casă și lasă vecinii să spună ce vor când trec pe hol. Lumea nu privește așa de des cum te crezi judecat de oglinzile mintale.

Ai auzit deja de atâtea ori că frumusețea vine din interior, încât expresia te face să-ți dorești să îți scoți ochii cu o furculiță. Dar, există o mică realitate aici, să știi. Oricât de desuet ar suna, adevărul este că o flacără interioară aprinde un chef de trai și de pe buze, de pe pleoape, de pe vârfurile încălțărilor drăguțe.

Să ne gândim puțin la bunica Maria care săpa cu sapa în grădină, cu părul nins de ani, dar râzând eliberator de nevasta primarului. Pentru ea, conexiunea cu pământul era mai mult decât efectuarea unei sarcini. Era o formă de terapie humanoidă. Și bătrânul Gheorghe, cu visuri de pe vremea lui Caragiale, care-și desfăcea cămașa în căldura verii, spunând că Ștefan cel Mare nu s-a ascuns niciodată de la nuditate. Le fel și noi trebuie să învățăm să deschidem tururile și să fluturăm mândria noastră propria integritate.

Este esențial să discutăm și de momentele când corpul nostru ne dă un semnal - un colț târziu din propria melodie despre cum se simte acesta ca și cum se pierde în zgomot de fond. Suntem campioni să trecem peste semnalele de alarmă, îngropați în mecanisme de apărare complicate. De câte ori ai ignorat prima durere de spate, considerându-o doar un simptom al muncii până la epuizare? Sau de câte ori „doar o zgârietură” a devenit o cicatrice memorabilă?

Treaba-i că, și aici s-ar putea să te simți lovit, acțiunile reale au consecințe tangibile. Fix cum un copac crescut de lângă șosea știe când să își deschidă frunzele în funcție de ploaie, trebuie să învățăm iar acest dans instinctual.

Așadar, dragi confrați într-ale existenței umane, întrebarea rămâne: Veți mai nega existența voastră fizică, privindu-vă un organism de parcă gradația de la Mici Posturi la Maratoane de Respingere a ',Corporal în Extaz' ar fi crescut? Sau sunteți pregătiți să pledați pentru recunoașterea miracolului care este să simțiți inefabilul negru și alb al trupului vostru în amalgamul existenței postmoderne?