Adevărul e că trăim într-o cultură unde masculinitatea e cuplat deseori cu sexualitatea – și nu vorbesc aici despre o îngemănare poetică. E mai degrabă o bălăbăneală obsesivă între stereotipuri toxice și presiuni sociale, care ajunge să afecteze serios felul în care bărbații își trăiesc și își înțeleg sexualitatea.
Se pare că am fost crescuți să credem – și aș băga mâna în foc că mulți dintre noi încă mai credem – în mitul că bărbații sunt mereu gata de acțiune, ca niște supereroi ai plăcerii fiecărei femei. Ghicește cine e mereu pregătit să dărâme mitul ăsta? Exact: viața reală.
Supereroi fără cape
Imaginează-ți un film american prost. Ai o scenă cu un bărbat care intră într-o cameră – să zicem, un Will Ferrell wannabe – și toate femeile din jur devin brusc interesate, pentru că emit, bineînțeles, feromoni irezistibili. Așa-i că e de râsul curcilor? Și totuși, presiunea nescrisă e că ar trebui să fim acei "supereroi" fără cape și fără stiletto, care nu ratează nicio misiune sexuală.
Pe de altă parte, în realitate (locul acela unde kilogramele în plus nu dispar prin CGI și e necesar să facem și duș), să fi mereu pofticios e o utopie. Starea de spirit, stresul, sănătatea mentală și chiar și felul în care s-a aliniat astăzi Micul Urs pe cerul nopții pot interfera cu ceea ce societatea crede că ar trebui să fii capabil oricând.
Înfrângerea erecției mitologice
Vorbim prea puțin despre presiunea de a performa bine și des. Înțelege-mă bine, sunt cel mai mare susținător al încrederii de sine (și da, de sinele „micului tău aliat”), dar simpla existență a zilelor proaste, a oboselii sau a dorinței lipsă nu te face mai puțin bărbat. Bine, să ne înțelegem: nu mă refer la o apatie de durată, ci la acele momente ocazionale când pur și simplu nu-ți trebuie.
Erecția nu e un ceas elvețian de precizie, cu siguranță. Și nici o declarație de masculinitate. Adevărul, chit că ne place sau nu, e că bărbații nu sunt roboți sexuali programați să răspundă oricărei stimuli externe.
Cadrul cultural românesc
Poate în occident presiunea e mai diluată, dar aici în România e aproape ca un pilon de rezistență al masculinității. Poate că nu mai trăim în satul bunicilor noștri, dar multe din ideile conservatoare au fost împachetate frumos și aduse în casele noastre moderne prin canalele de snobism suburban.
Să nu uităm cum ne corelează cultura puțin cam dubios cu expresii cum ar fi „bădăranului îi place sexul oricând”. Pardon, dar bădăranul ăla s-ar putea să nu aibă chef mai des decât crede el însuși.
Despre vulnerabilitate (da, și bărbații o au)
Să fii vulnerabil nu e o slăbiciune, ci mai degrabă o nemuritoare forță care te face uman – și cei care susțin contrariu probabil trăiesc într-o altă dimensiune în care populează propria lor bulă de ignoranță.
Mi-ar plăcea să văd mai multe discuții reale și oneste între bărbați – precum s-o face în spatele blocului, la o bere, după ce ai trecut deja de jena socială. E timpul să dăm jos mecanismul ăsta scorțos de „a fi bărbat” perpetuat de un sistem obosit înainte să îmi zici că sunt sărit de pe ax dacă vreau și o zi liberă de la presupusa poftă neîncetată.
În final, trebuie să ne reamintim că fiind noi înșine – cu toate defectele, zilele bune, cele proaste și cele de, să zicem, „oboseală”, ne face mai autentici decât orice ideal impus de o societate care refuză să accepte că miturile ar trebui să rămână în cărțile de basme.
Și acum, un gând la tine: când ai avut ultima dată o discuție sinceră cu sinele și ai acceptat că e OK să nu fii mereu perfect și diluat de presiunea asta constant să fii un altfel de erou? Nu e vremea să ne redefinim singuri eroii?
