Ați simțit vreodată că bucuria e doar o glumă proastă pe care o spune viața pentru ca apoi să îți tragă preșul de sub picioare? Mie mi s-a întâmplat de multe ori. Parcă atunci când îmi permit să fiu cu adevărat fericit, universul îmi trimite un memo nepoliticos care îmi amintește să nu zbor prea sus, căci căderea e iminentă.
Într-o lume în care toată lumea se laudă cu "pozitivitatea" și cu mantra zilei de miercuri – „OMG, am reușit să nu dau ochii peste cap astăzi” –, eu sunt aici să recunosc că rareori îmi dau voie să savurez pe deplin momentele de pură bucurie. Și nu, asta nu e pentru că sunt pesimistă, ci pentru că frica e un laș bun la toate, care îmi șoptește la ureche că orice bucurie vine cu un preț ascuns.
Când bucuria devine frică
România, dragii mei, nu e țara în care să crești cu lecții de fericire împachetată în lecții despre vulnerabilitate. Ne-am perfecționat în arta de a căra pe umeri poveri generaționale și filozofii de viață furmoase și tragice. Am moștenit cultura asta de a ne descurca mereu, chiar și când asta înseamnă să minimalizăm tot ce are însemnătate și bucurie. „Las' că merge și așa” combinat cu „Să-ți fie rușine dacă râzi prea mult. Cine știe ce-o să te lovească după.”
Am crescut cu poveștile bunicii mele, care îmi spunea falimentar de vreo nenorocire a vremurilor de altădată imediat după ce împărtășeam o victorie personală de dimensiuni considerabile, cum ar fi că am luat primul loc la competiția de recitari sau că m-a salutat băiatul ăla de la 12B. O, bunico, tu maestră a antipicii...
Falsitatea fericirii afișate
Trăim într-o eră în care fericirea de Instagram e noul standard al „normalității”. Dă check-in la Bali, pozează-ți avocado toast-ul cu filtru vintage și, pentru numele lui Freud, asigură-te că nu uiți să adaugi hashtag-ul #blessed la postarea ta matinală. E ridicol uneori cât de mult ne străduim să ne convingem prietenii virtuali – care sunt de fapt străini – că viața noastră e o sărbătoare fără sfârșit. Suntem prinși în chimia social media, căutând validarea instantanee, de parcă ne-ar mânca un vierme al nesiguranței.
Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva fericirii expuse, doar că, pentru mulți dintre noi, devine asta o presiune strivitoare. Avem un fel de centru al plăcerii înroșit și încordat, care zice „nu e în regulă să nu te bucuri la fel de tare cum arăți pe internet”.
Bucuria de moment vs bucuria de durată
Poate că adevărata problemă nu e fericirea, ci felul în care o catalogăm. Când zici bucurie, automat gândul fuge la momente efervescente, dar nu ne dăm seama că multe dintre ele sunt fugitive. Bucuria de durată nu înseamnă că trebuie să sari de fericire de cinci ori pe zi; înseamnă să găsești un set-point de mulțumire, un spațiu între rollercoasterul emoțional – un pic mai puțină stimulare perceptibilă, un pic mai mult calm.
Așadar, cel mai dificil este acest echilibru fragil între a te bucura de clipă și a nu o lăsa să te definească complet. Să te ridici deasupra fricii că îți va fi furată starea de bine și să continui să crezi vederile optimisticului tău interior.
Cum să te bucuri fără să-ți fie teamă?
Ușor de spus, greu de făcut. Și totuși, un sfat neortodox ar fi acesta: îmblânzește-ți gândurile. Asumă-ți că oriunde balansează viața, nu cade în extreme fără o doză zdravănă de voință proprie. Fă pace cu vulnerabilitatea și imprevizibilitatea și acceptă că imperfecțiunea e și ea o formă de intrinsecă fericire.
Fii prezent în momentele fericirii și îmbrățișează-le, dar nu te lăsa păcălit de mirajul unei fericiri ușor de perisabilă. Acceptă provocările și jonglează-le, dar nu suprimas esența bucuriei sub norii plumburi ai incertitudinii.
Așadar, curajoșii mei cititori, cum faceți să vă bucurați fără să vă fie teamă? Cum jonglați cu spectrul incertitudinii și savurați momentele de extaz fără să apăsați butonul de panică de urgență imediat după? Reflecții, gânduri și confesiuni sunt binevenite în căsuța de comentarii de mai jos - am împărtășit, așa că și voi sunteți datori.
