Pe bune acum, câți dintre noi, ăștia crescuți cu "ce-o să zică lumea?", avem curajul să trăim autentic? Să ne dezbrăcăm de costumele sociale și să spunem exact ce simțim, ce ne dorim, ce ne doare? Povestea mea cu adevărul n-a fost deloc o plimbare prin parc. Mai degrabă, un maraton prin furtună, urmat de câteva tăceri incomode ale celor din jur.

Am crescut într-un cartier din București, unde bârfa era sport național și unde curiozitatea vecinilor era mai aprinsă decât grill-ul de la grădina de vară. Într-o astfel de atmosferă, am învățat rapid cum să împletesc adevăruri cu jumătăți de măsură și cuvinte neînsemnate, toate învelite în hârtia de siguranță a ceea ce se aștepta de la mine. Dar hey, nimeni nu îți spune că filmul ăsta se va demoda.

Măști și măști

Ani de zile am jucat după reguli scrise de alții – părinți, profesori, parteneri – până într-o zi când s-a întâmplat inevitabilul: m-am sictirit. M-am săturat să fie mereu interesant cum mă percepe lumea, în loc să fiu efectiv, fericit. Am început să îmi pun întrebări pe care mi-a fost mereu frică să le adresez. Ce vreau cu adevărat? Cine sunt eu când sunt doar eu?

Astfel, într-o zi, m-am așezat în fața unei foi albe, momentul devenind exorcizarea tuturor acelor minciuni nevinovate, dar sufocante. Mi-am scris povestea, una fără editori morali sau cenzură culturală. Ca un fel de scrisoare de dragoste către mine însumi.

Fructul interzis al onestității

Nu am fost naiv să cred că adevărul va aduce doar aplauze și curcubee. Când am început să fiu sincer, au fost mulți care au plecat sau s-au uitat la mine cu acel "ce n-ai, mă, de ești atât de ciudat?". Pierderea unora m-a durut, nu o să mint. Însă cei care au rămas sunt oameni care, la rândul lor, au avut curajul să renunțe la măștile ordonate de societate și să mă accepte așa cum sunt — mult mai puțini, dar mult mai valoroși.

Cultural, am crescut cu eroii care se sacrifică pentru binele comun, dar am uitat să ne uităm la binele personal. Și răul e căci chiar și bunicii noștri, cu tradiționalele povești despre "sacrificiu și onoare", uită să menționeze fericirea de la finalul lor.

Cine să fie vinovatul?

E ușor să dai vina pe societate, pe sistem, pe familie. Cine sunt eu să-i arăt cu degetul pe alții? Sunt aceeasi persoană care ani de zile a preferat să fie un cameleon discret. Dar realitatea e că greul începe și se termină cu noi. Noi suntem primii și ultimii judecători ai vieților noastre. Practic, până ți-o asumi pe-asta, storytellingul ăsta personal va fia: cum să te mulțumești cu ce ți se oferă.

Prețul liniștii

Adevărul tău poate să-ți lase gust amar pe moment, poate să rupă legături, da, dar să-ți spun ce nimeni nu spune: sună ca eliberarea. Un adevăr personal, curajos și aparent egoist este dureros de eliberator. Mi-am reformulat valorile, mi-am găsit vocația și mi-am dat seama că la 30+ de ani e ok să nu ai toate răspunsurile — important e să le cauți pe cele potrivite pentru tine.

Ai dreptul să spui "asta nu e povestea mea" și să pleci de la întâlnirea de 5 ani de zile cu prietenul din liceu, dacă ți se pare că nu e pe aceeași frecvență. Ai dreptul să spui "nu" unui job care îți mănâncă sufletul.

În loc de concluzie

Aici vine partea în care te provoc și pe tine, prieten drag, să iei o oglindă și să te întrebi: trăiești viața pe care o vrei sau pe cea pe care alții așteaptă să o trăiești? Spui adevărul tău sau adevărul lor?

Cât din cine ești tu e autentic și cât e doar un amalgam de conveniențe? Ai curajul să renunți la tot și să regăsești cine ești cu adevărat? Ai de ales. Și ți-ar face bine, ca în seara asta, să asculți un band de jazz românesc cu un pahar de vin în mână. Cine știe, poate așa te regăsești mai ușor, printre note muzicale și reflecții sincere.