Ah, momentul când te trezești dimineața, te uiți în oglindă și îți dai seama că refrenul melodiei "Highway to Hell" se potrivește exact cu sentimentele tale față de jobul actual. Da, a fost exact ca și cum energia vieții mele se scurgea încet, ca o cafea răcită uitată pe biroul de la muncă. Așa că, la venerabila vârstă de 35 de ani, când ar fi trebuit să am "totul rezolvat", cum spun mamele, mi-am zis: "Arunc naibii jobul ăsta! Let's see what else the world has to offer."

Nu te minți, schimbarea carierei la 35 nu e un lung șir de povești inspiraționale cu unicorni și finaluri fericite. Înseamnă nervi, insecuritate și, mai ales, să te confrunți cu toate alegerile tale proaste din trecut. Toate cursurile de Photoshop pe care nu le-ai terminat, toate interviurile la care n-ai avut curajul să te duci, toate joburile pe care le-ai acceptat din disperare sunt niște coșmaruri care te țin treaz noaptea. Dar e și despre curajul de a spune: "Nu vreau să-mi trăiesc restul vieții așa."

Pe lângă atacurile de panică nocturne, a trebuit să mă confrunt și cu binecunoscutul zid al scepticismului din partea celor din jur. România nu e tocmai țara în care schimbările bruște de carieră sunt încurajate, mai ales odată ce ajungi la o vârstă la care mulți consideră că ar trebui să faci economii pentru pensie și să-ți cumperi apartamentul pe care îl plătești în rate 30 de ani.

Și ce să mai zic de familie? Ai mei frecționau frunți pline de riduri și se priveau complice, ca și cum eu, copilul lor pierdut, m-aș fi înscris la o sectă cultistă. "Îți arunci viața la gunoi", "Ce faci cu creditul?", "Dar Siguranța?" - oh, dulcea melodie a grijilor recurente, acompaniată mereu de vechile obiceiuri.

Ei bine, nu e așa. Nu, nu mi-am aruncat viața la gunoi (da, mai bine arunc gunoiul emoțional cu care veneam la pachet). În schimb, am început de la zero. Și uite că apare elementul surpriză: libertatea. Libertatea de a explora și de a fi complet autentică în alegeri. Libertatea aia care te face să te simți un pic indecent de fericită ca atunci când mănânci gogoși de la colț și nu îți pasă de calorii.

Am început o carieră complet nouă. M-am aventurat în scris, redescoperindu-mi vechea pasiune din adolescență în timp ce jonglam cu diferite freelancing-uri. Habar n-aveam dacă îmi va ieși sau nu, dacă voi reuși să trăiesc din cuvinte sau voi ajunge să împachetez produse la Mega. Dar, paradoxal, incertitudinea asta a fost cumva încurajatoare. Când nu ai nimic de pierdut, parcă nici teama nu îți mai roade pe la colțuri atât de rău.

Plus că, odată cu noua mea profesie, am început să întâlnesc oameni din toate colțurile vieții, de la scriitori rebeli, care își duc viața cu un rucsac și laptop, până la oameni care au renunțat la birouri pentru a lucra de pe plajă. Ce poți cere mai mult? Poate doar o pălărie de soare și un cocktail.

Dar să nu crezi că a fost totul roz. Uneori oscilez între disperare și entuziasm nebun. Uneori râd, alteori plâng (din fericire, mai des râd). Și totuși, oricâte provocări ar veni, am un sentiment de împlinire pe care nu l-am mai simțit de mult. În sfârșit fac ceva pentru mine, dincolo de presiuni sociale, clișeele carierei "standard" și așteptările altora.

Deci, a meritat? Până acum, da. Am redescoperit cine sunt, dincolo de etichetele pe care mi le-am tot lipit pe frunte de-a lungul anilor. Și chiar dacă drumul e plin de cotituri, e al meu.

Dar voi? Ce faceți atunci când vă treziți cu senzația că trăiți în bucla unui job nedorit? Îndrăzniți să faceți un salt în necunoscut sau mergeți cu valul crezând că "așa e viața"? Poate a sosit timpul să punem niște semne de întrebare și să ne întrebăm dacă chiar ne trăim viața așa cum vrem. Eu zic că merită măcar să încercăm.

Hai că acum e rândul vostru. Spuneți-mi ce credeți.