Mi-am pierdut jobul și am început să scriu: Cine are nevoie de un reboot?
Bun, hai să o punem de la început pe masă: am fost concediat. Da, acea traumă modernă care face ca plasările de produse să pară plăcute și inofensive. Probabil te întrebi cum am supraviețuit în jungla asta corporatistă atât de mult timp. Ei bine, nici eu nu știu, dar here we are. Cafeneaua e goală și laptopul meu mă privește cu o ură tăcută, obligându-mă să fac ceva util din tot acest dezastru.
Bun venit în clubul șomerilor! Am trecut, deci, de la un salariu lunar la una dintre acele cifre zero lunare în zh-tsh-ul contului bancar. Te-ai prins? Zero, fără caractere ascunse. Un reboot de care nu m-am rugat și, totuși, poate că universul avea o glumă de prost-gust pregătită pentru mine.
Am lovit perete după perete, încercând să-mi dau viața peste cap și iată-mă, înfipt în fața unui ecran alb și intimidant. Așa că, în loc să URL contra lumii, am decis să explorez marea aventură a scrisului – cu multe greșeli, cafele și un playlist de manele nostalgice gonflând undeva în fundal. Să scrii nu e pentru cei slabi de înger, îți zic.
De ce am ales scrisul? Simplu, pentru că este singura armă cu care pot combate lipsa de scop. E ca și cum ai face terapie, dar mai ieftin și fără ca un psiholog să roată gânduri în mintea ta. Plângeri, ironii, confesiuni – toate așternute cu nonșalanță pe o pagină goală. Hai să fim sinceri: societatea s-a intoxicat de atâtea „good vibes only”, așa că poate noi, ăștia fără job-uri, să provocăm un pic de autenticitate.
În mijlocul acestui haos intern, am cunoscut și niște revelații pe care aș fi preferat să le descopăr fără să rămân fără bani de chirie. În primul rând, munca nu este totul. Poate că ai auzit asta de un milion de ori, dar sățietatea și împlinirea personală nu umblă de mână cu orele suplimentare. Și, în al doilea rând, nu e rușine în a fi vulnerabil. Contrar aparatului de imagine românesc, recunoașterea slăbiciunilor nu e un stigmat, ci o poartă. Poate chiar una către cunoștințe sau rușini comune.
Am ales să-mi scriu experiențele, într-un fel ca un explorator își lucrează harta. Cuvânt cu cuvânt, parcă meseria asta a cuvintelor îmi dă o nouă putere – să mă înfrunt pe mine, să mă recreez. Și iată cum (aici vine partea emoțională, să-mi fie scuzată clișeul), încep să văd cum nu doar sfârșesc un capitol, dar deschid altul, cu posibilități infinite, dar și cu incertitudini îngrozitoare.
Acum vine marea întrebare: a fost concedierea asta un dezastru sau binele binecuvântat sub altă formă? Ei bine, nu am găsit încă răspunsul. Poate că nu există unul correct universal și au dreptate cei care spun că fiecare are drumul său propriu către redescoperire. Ceea ce este sigur e că am învățat să mă simt mai aproape de mine, să apreciez stabilitatea pe care o aveam și, surprinzător, să-mi dăruiesc un moment de pauză, fără scenariile apocaliptice ce mi se derulau odată prin minte.
În final, te provoc să te uiți în jur și să te întrebi: Când a fost ultima dată când ți-ai permis să reconsideri parcursul vieții tale? Fără un job sau o schimbare drastică, ai curajul să confrunți tăcerea dintre gânduri și să lași frica să deschidă uși către visuri vechi, îngropate sub conformismul zilei de azi?
Ce crezi? Merită uneori să ne pierdem drumul pentru a descoperi un altul mult mai autentic?
