Îți recunosc, am un secret. Uneori, mâncarea devine prietenul meu cel mai bun și, în același timp, dușmanul meu cel mai de temut. Știu, sună dramatic, dar cine n-a avut o relație de amor-ură cu sarmalele bunicii? Aceleași care, de fiecare dată când ai o zi proastă, îți șoptesc din frigider „Hai, doar un pic...” Și uite așa începe povestea mâncatului emoțional, doar că în loc de un basm fericit, ne trezim cu un mix inconfortabil de vinovăție și ciocolată amăruie.

Toți am fost acolo, la colțul dintre Plictiseală și Stres, cu o cutie de prăjituri în poală. Pe undeva, încercăm să ne umplem golul emoțional cu un alt tip de gol – cel din stomac. E o magie întunecată a creierului nostru să transforme mâncatul într-un ritual de consolare. Iar să nu uităm, nu oricine poate înțelege complexitatea unui sentiment răzbunat cu o pungă de chipsuri. Adică, sincer, există ceva în viață pe care un pahar de vin și o felie de tort nu îl pot repara?

Între dorință și dependență

Suntem români. Pentru noi, masa e mai mult decât o necesitate fiziologică, e un centru de socializare, un festival continuu pentru papilele noastre gustative. Dar a mânca din emoție? Hmm, aici începe partea mai puțin glamour. Când realizați că răspundeți emoțiilor voastre cu o lingură și un castron, e timpul pentru o mică introspecție. Faceți un pas înapoi și întrebați-vă: chiar îmi e foame sau fug de ceva?

Problema e că ne-am învățat să aducem mâncarea drept compensare pentru emoții. Ne plictisim? Mâncăm. Suntem anxioși? Înfulecăm. Suntem fericiți? Sărbătorim cu un festin impromptu. Deși poate suna inofensiv, acest obicei te poate prinde într-un cerc vicios de dependență emoțională. Și să nu vorbești despre el? Oh, ce idee minunată, ca o freză de lalele într-un câmp de urzici.

Caramelizat cu ironie

Hai să aruncăm o privire la una din ironiile mâncatului emoțional. Cu toate că e menit să aducă confort și să ne eleveze starea de spirit, după un binge, ajungem cu trei lucruri: o conștiință vinovată, un abdomen bombat și o energie la pământ. Exact opusul a ceea ce speram.

Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Pentru câteva momente, ai un sentiment de evadare, o pauză de la tumultul gândurilor și grijilor. Câteodată, e un ceea-poate-să-fie al sentimentelor pe care nici măcar o discuție sinceră cu un prieten nu îl poate oferi. E ca și cum ai încerca să dregi o haină cu o altă pată.

Știi, suntem generația salutului, a croasanților matinali pe fugă și a mesajelor scurte. S-ar putea să nu avem timp pentru o meditație zilnică, dar avem un sandviș cu mult cașcaval!

Confruntarea mono-culturală

În cultura noastră, avem tendința să considerăm mâncatul emoțional ca fiind ceva de râs sau pur și simplu o exagerare. De câte ori nu ați auzit pe cineva spunând "nu am pierdut nimic în viață pentru că am mâncat când sunt deprimat"? De parcă lipsa de control caloric e o chétiță nesemnificativă. Hai, să nu încercăm să ascundem lupta dintre pofte și voință sub covorul dens al ignoranței.

În societatea modernă, eticheta de „mâncat emoțional” vine și cu o tentă de rușine. „Tu nu te poți controla?” îi auzi pe ceilalți murmurând printre îmbucături. E ca și cum ar fi o rușine să ai o slăbiciune – deși ironia e că nu cred că un singur român poate rezista unui platou de mici fumegânzi la un grătar cu prietenii.

Nevoia de reconectare

Mâncarea nu trebuie să fie demonizată, ci pur și simplu înțeleasă. E timpul să recunoaștem că uneori mâncăm pentru emoții și să nu ne mai judecăm atât de aspru pentru asta. Hai să fim mai sinceri cu noi înșine și să încercăm să înțelegem de ce simțim nevoia să ne „hrănim” emoțiile. Poate că în timp vom deschide un dialog să vedem dacă nu cumva ar fi mai sănătos să stăm de vorbă cu un prieten bun sau să dăm o fugă până în parc.

Întrebarea e: ce faci tu înainte să pui mâna pe acel baton de ciocolată? Gândește-te, pentru că răspunsul tău ar putea fi mai important decât crezi. La urma urmei, cunoașterea adevărată începe cu tine însăți. Care sunt stările tale care îți poartă pașii către frigider?