M-am întors în orașul natal după 15 ani. Șoc cultural?
Ce faci când, după ani de zile de escapade globale și aventuri urbane, te trezești din nou în orașul în care ai crescut? Ai spune că te întorci la origini. Realitatea? E ca și cum cineva te aruncă într-o variantă distorsionată a trecutului tău. Șocul cultural nu e rezervat doar altor țări, frate. Se întâmplă fix aici, în bătătura ta.
Am plecat de acasă la 18 ani, cu visuri mai mari ca mine și cu o dorință arzătoare de a-mi lăsa amprenta în lume. Și ce am descoperit când m-am întors după mai bine de un deceniu? Un oraș care parcă și-a pus un face-lift, dar aceeași mentalitate de sat. Nu zic că e ceva rău, fiecare loc are ritmul său, dar ești luat pe nepregătite când observi că, deși clădirile sunt mai strălucitoare, discuțiile în piața centrală sunt de parcă sunt scoase din anii ‘90.
Primul lucru care te lovește e modul în care oamenii te privesc. Se simte o dorință inconștientă de evaluare. Parcă fiecare întrebare banală e un test mascat – "Unde ești acum?", "Ce faci?", "Și ce planuri ai?". Ah, dulce Românie! Veșnicul interes pentru treburile altora.
Dar să nu mă înțelegeți greșit. Mi-a fost dor de mioritica noastră ospitalitate. Nu zic că e un stereotip românesc, dar atunci când vecina de la trei îți aduce ciorbă de perișoare simți că te-a adoptat pentru un prânz. Că doar ai scăpat de mâncărurile gata pregătite și te întorci la gusturi care sunt un balsam pentru suflet. Mi-a fost dor de boabele vremurilor care îți aduc aminte de bunici și de vorbele lor cu tâlc. Într-un fel, orașul ăsta mic are propria sa poezie.
Cu toate astea, pe măsură ce te plimbi pe străzile copilăriei, vezi cum umbra schimbării aruncă o nuanță nouă pe tot ce era familiar. E locul acela al copilăriei tale transformat de complexurile moderne care promit altceva decât un loc de parcare. Se vorbește mult despre această adaptare la capitalismul „nou și îmbunătățit”, și știm bine că suntem campioni la fațade.
Un alt lucru care mi s-a eternizat în minte e complexitatea definițiilor identității. După atâția ani petrecuți „afară”, pofta de apartenență la o cultură poate fi amăgitoare. Ești suficient de român, dar nu prea mult. Ești ceea ce am fi numit „venetic” în alte circumstanțe. Am devenit un hibrid... și nu vorbesc doar de cafelele dubios de întunecate pe care le-am consumat în cafenelele acelea insipide, dar scumpe, cu iz de Hipster-landia.
Pe fondul acestei întoarceri, cu toate contradicțiile ei, am realizat și care sunt posibilele căi de mijloc. Poate sună poetic, dar redescoperirea unui oraș nu e decât o reflectare a redescoperirii sinelui. Pare cliseu, dar, trăit pe viu, e totodată copleșitor și eliberator. Pentru că nu e vorba de a alege între străduțele copilăriei și agitația urbană a marilor capitale. Este vorba de găsirea unui echilibru între ceea ce ești și unde ai fost.
În loc să privesc orașul natal prin lentilele schimbării, poate ar trebui să-l văd ca pe un partener al călătoriei mele. Un martor tăcut al evoluției mele. Căci, finalmente, orașul și locurile sunt oglinzi ale lucrurilor pe care le iubim și le urâm în noi înșine. Și poate găsesc un pic de comfort în asta.
Te-ai întors la orașul natal după ani buni? Te-a izbit o fereastră temporală de amintiri sau te-ai simțit ca într-un univers paralel? Sunt tare curios să știu cât din experiența mea rezonează și cu tine. Care sunt lucrurile care te-au surprins cel mai mult? Hai să discutăm peste o ceașcă de realitate nefiltrată.
