Hai să recunoaștem: nu există nimic mai enervant decât să te lași controlat de fricile tale. Fricile sunt ca acei prieteni nesuferiți care te iau pe la spate, mici demonii interiori care îți șoptesc cele mai sinistre scenarii atunci când ești pe punctul de a face ceva. Cu toții am avut momentele noastre de panică, poate când a trebuit să vorbim în public, să ne declarăm sentimentele cuiva sau să ne apărăm opiniile în fața unor persoane „mari și tari”.
Dar cui îi pasă de ce cred ceilalți, nu? Ei bine, în realitate, nouă, oamenilor, ne pasă. Și asta e ok, dar până la un punct. Am descoperit că fricile mele preferau să stea cu mine ca un al doilea strat de piele, cam cum rămân sarmalele nemâncate după Crăciun — încă acolo, cu miros și tot. Ei bine, dragilor, am decis că e timpul să scap de bagaj. Cum am făcut asta? Poveste lungă.
Am avut o epifanie într-o dimineață banală de luni, când m-am trezit și mi-am dat seama că nu mai suport să trăiesc în umbra neliniștilor mele. Purtam fricile de parcă ar fi fost perechea mea preferată de blugi — să tot zic de la liceu. Dar de ce să mă încarc cu lucruri negative, când viața e prea scurtă ca să te tot frămânți? Să luați notițe, pentru că aici vine revelația: frica nu face decât să te împiedice să fii tu însuți.
Primul pas pe drumul către eliberarea de frică e să te împrietenești cu necunoscutul. Știu, măcar să-l tolerezi, pentru început. Dacă i-aș fi spus mamei mele că urma să îmbrățișez nesiguranța, s-ar fi uitat la mine ca la o meteahnă care necessită de urgență un remediu homeopat. Nu sunt psiholog, dar cred sincer că teama de eșec sau de ridicol ne împiedică să experimentăm rațiunea de a fi și explorație sinelui. Gândiți-vă la asta: în loc să mă raportez la teamă ca un inamic, am decis să o privesc ca pe o oportunitate de a-mi arăta vulnerabilitatea.
Desigur, mereu se găsește câte un "mădălin de serviciu" care să îți spună că ai citit prea multe cărți de self-help. Sau că poate ai dat prea multe scroll-uri pe Instagram. Presupusa anxietate existențială devine sacră în aceste momente — toți avem nevoie de câte un reminder că nu suntem singuri. Ah, nu cumva să îmi spuneți că voi trăiți vieți perfect echilibrate, o să mă fac să râd de una singură la colț de stradă!
Simți totuși că ai nevoie să vorbești cu cineva despre tot acest tăvălug emoțional? Poate un prieten, un psiholog sau acea persoană dubioasă din cafeneaua preferată care te ascultă fără să judece. Nu-ți fie frică să pășești înainte autodezvăluindu-te, în lumea nebună în care trăim e și normal să te simți copleșit. Te provoc să-ți privești frica în ochi și să o întrebi: „Ce vrei de la mine, fată nebună?” Se spune că dialogul interior face minuni, iar eu vă confirm că e cel puțin terapeutic.
Până la urmă, fiecare dintre noi are propria călătorie de descoperit în viețile noastre. Ne place să ne considerăm unici și pe bună dreptate, dar uneori uităm că suntem mai asemănători decât suntem diferiți. Aș vrea doar să fiu curajoasă să trăiesc autentic, fără să îmi pese dacă cealaltă jumătate a lumii mă privește dezaprobator. Cine știe câți din cei care ne văd ar dori să fie la fel de liberi ca noi?
Așa că vă întreb: cât timp și câte acțiuni irosim acționând din teamă? Voi ce riscați să aveți de pierdut pe altarul experienței anticiaptive?
Ne lăsăm câteodată cosurile de adolescență emoțională să ni se vadă, poate pentru că înțelegem că frica nu e un monstru, ci o oglindă. Voi îndrăzniți să o priviți?
Fiecare dintre voi are propria poveste de dezvăluit. Să ne ridicăm și să alegem un capitol mai curajos. Îmi scrieți, să-mi spuneți cum merg lucrurile?
