Mi-am amintit recent de o seară petrecută într-un bar cu prieteni vechi, adică acei prieteni cu care duci unele dintre cele mai sincere și nefiltrate discuții. Am răzbit peste nenumărate subiecte: politică, fotbal, economie și, inevitabil, am ajuns la relații. Și exact cum se întâmplă la un pahar de vin roșu în plus, discuția a căzut pe tema divorțului.

"E ca o epavă a unei tragedii personale, nu?" a zis cineva ironic. "Nici pe departe", am răspuns eu fără să clipesc. E un moment în care mai multe femei și bărbați și-au dat seama că nu e nevoie să trăiești într-un compromis permanent.

Am crescut crezând că eșecul suprem în viață e să divorțezi. O mentalitate înrădăcinată adânc în educația și cultura noastră — acea teamă de ceea ce va spune vecina de la trei, sau doamna care vinde la colț. Dar de ce am lăsa părerile altora să ne definească propria fericire?

Hai să demontăm câteva basme. Mulți dintre noi trăim cu ideea că o căsnicie care nu funcționează trebuie totuși dusă ca pe o Cruce până la capăt. "Că doar nu trăiești decât pentru tine", îți zice Gheorghe, cumnatul cel înțelept care nu ratează niciun prilej să-ți amintească de asta. Dar Gheorghe nu știe că trăiești așa împuținat într-o mare de nemulțumiri și frustrări, că abia respiri.

Divorțul nu e despre doi oameni care au "pierdut" o bătălie a iubirii. E despre doi oameni care, la un moment dat, au ales să celebreze iubirea împreună, dar care au descoperit că drumul lor nu mai are aceeași destinație. Și asta e perfect în regulă! Câteodată, cea mai mare iubire pe care o poți avea pentru tine și pentru celălalt e să știi când să renunți.

Desigur, n-o să găsești amabilitate literară în declarațiile de divorț. Nu o să fie un roman de dragoste care te lasă suspinând. E un document rece, legal, care detaliază sfârșitul unei uniuni. Dar, poate, acel document e începutul unei libertăți personale îmbunătățite.

Un divorț poate fi o renaștere. Da, ai auzit bine — o renaștere în care îți regăsești vocea, visurile abandonate și conceptul acela vechi de "fericire personală". De câte ori ai renunțat la cate ceva pentru "binele comun" fără să realizezi că binele nu mai era comun, ci unilateral?

În cultura noastră, văd tot mai puțini oameni care să îmbrățișeze ideea că divorțul e un prilej de reconfigurare personală. În schimb, alegem să-l vedem ca pe o zgârietură pe tabloul perfect al vieții. Chiar el, divorțul, e ca un mic monument al greșelilor asumate și al lecțiilor învățate. Și, sincer, nu e nimic mai nobil decât să înveți din propriile povești.

Nu spun că divorțul e o floare la ureche sau un drum presărat cu petale de trandafiri. E un proces al naibii de complicat și dureros, care poate durea până în adâncul sufletului. Dar, în același timp, e și o oportunitate de a te redefini, de a sparge tiparele și de a o lua de la capăt.

Așadar, dragii mei, să ridicăm un pahar pentru divorț, să-l vedem nu ca pe un punct terminus al iubirii, ci ca pe o ușa către o iubire mai matură, sinceră și, în cele din urmă, liberă.

Poate că, cel mai important, divorțul ne învață să avem grijă mai bine de noi înșine și să alegem cu mai multă înțelepciune. E un proces care ne îndrumă să privim mai atent în oglindă și să găsim acolo un partener perfect – noi înșine.

Ce zici? Ai curaj să redeschizi capitolele unde simțeai că plutești la nesfârșit printre compromisuri și nefericire ascunsă? Scrie mai jos ca să continuăm discuția și să vedem cum să distrugem fiecare mit care ne face să credem că divorțul e un eșec. Curaj, că nu e niciodată prea târziu să scrii povestea potrivită.