Am stat de prea multe ori cu paharul de vin în mână și am încercat să răspund la întrebarea asta fără să arunc săgeți otrăvite în cei înțepeniți ca niște statui în epoca fierului. Vulnerabilitatea face parcă parte din acele chestii tabu pe care le îngropăm lângă taberele de braconaj ale prejudecăților sociale. De ce? Pentru că avem impresia că, dacă ne dezvăluim slăbiciunile ca pe o harta Pepco cu reduceri, am rămâne fără armură. Însă, în lumea în care parcarea de la Mall Vitan e locul doi după cafeneaua mea preferată pentru terapie, m-am hotărât să desfac niște bagaje emoționale și să-ți spun de ce ar trebui să nu-ți mai fie rușine cu vulnerabilitatea ta.
Zilele trecute, am auzit pe cineva zicând că vulnerabilitatea e noul trend, un fel de Fast Fashion al emoțiilor. Eram pe punctul să renunț la știrea de cancan și să sar ca feministul la o cafea de 8 martie. Trendul? Hai să fim serioși, totuși! Vulnerabilitatea este mai degrabă un test Rorschach—fiecare trăiește versiunea sa unică și complicată, dar o vede complet diferită. Căci, dincolo de trending topics, vulnerabilitatea este despre a ne arăta așa cum suntem, goi pușcă pe dinăuntru.
Dacă ar fi să zicem pe șleau, e un fel de a spune: "Iată-mă, cu toate imperfecțiunile mele!" Doar că, în loc să facem asta, ne punem măștile, ne aliniem pe Instagram și facem mimă cu fericirea aia prefabricată. Adevărul e că, oricât am îmbrăcat simbolicele cojoace ale invulnerabilității, suntem cu toții o grămadă de nesigure șobolani în decor de Disneyland emoțional.
Și zău că am avut momente când am crezut că trebuie să citesc instrucțiuni tehnice pentru a gestiona vulnerabilitatea. Îți spun sincer, câteodată mă simt mai pierdută decât un turist în stația de metrou Eroii Revoluției. Însă am învățat că singura soluție nu e să o ignor sau să o bag într-o cutie cu etichetă de „NU DESCHIDE NICIODATĂ”.
Vulnerabilitatea asta ne face umani. Da, mă repet ca o mașină stricată, dar ridică sus mâna cine nu a gândit măcar o dată că vulnerabilitatea e pentru slabi. Din anii `80, de când cu obsesia noastră culturală pentru Stoicii duri ca spuma de bere de la sărbătorile de 1 Mai, am crescut cu ideea asta de supererou invincibil. E timpul să ne trezim. Suntem oameni și chit că avem și un Superman sau doi în pantaloni, vulnerabilitatea e parte din puterea noastră interioară, nu o gaură în peretele emoțional al casei.
Imaginați-vă cum ar fi să-ți trăiești viața fără să-ți fie teamă să arăți că ești rănit sau nesigur. Să nu te ascunzi după dialoguri în doi peri sau să eviti să spui ce simți cu adevărat atunci când îți e teamă că ar putea fi folosit împotriva ta. Ar fi eliberator, nu?
Dacă mă gândesc la cultura noastră locală, românii au fost mereu meșteșugari la împachetat gleznici șervețele în jurul sentimentelor. O fi din cauză de istoric tumultuos, de educație rigidă sau de înțepeniți în tradiții, dar trebuie să-i dau dreptate eternului clovn al introspecției - Caragiale - care a văzut și el cum suntem mai preocupați de ambalaj decât de conținut. Atunci când ne eliberăm de povara de a fi duri și începe să ne îmbrățisăm slăbiciunile, reușim să spargem mitul și să devenim complet noi înșine.
În final, te provoc să te privești în oglindă și să-ți zâmbești sincer, nu superficial. Îți propun să-ți dai voie să fii vulnerabil o zi, două, o viață. Poate că vei descoperi că ceea ce ai considerat un punct slab e, de fapt, o comoară ascunsă a empatiei și o invitație la o conexiune autentică.
Așa că, ce-ar fi să spargem rutina prefăcătoriei și să ne arătăm vulnerabilitatea ca pe un stiletto autentic? Ai curajul să deschizi cutia Pandorei și să vezi ce e dincolo de pragul fals al invulnerabilității? Te invit să tragi aer în piept și să explorezi ce înseamnă să fii vulnerabil în țara lui „las’ că merge și-așa”. Curaj, dragă cititorule: primul pas e întotdeauna cel mai greu, dar întotdeauna cel mai eliberator. 🥂
