Cum îi spui partenerului ce nu-ți place fără să ajungi la divorț (sau la dezastru conjugal)
Cine spune că cinci ani de relație te transformă într-un expert al iertării și compromisului minte frumos. Realitatea este că, odată ce trece faza aia dulce de început în care până și rasuflarea lui dimineața are aroma perfecțiunii, ajungi să te întrebi dacă nu cumva știu ei alții ceva despre monogamie ce ți-a scăpat ție. Sau poate trebui să deschizi gura. Ah, dar cum?
Lucrurile divergenței într-o relație sunt, de multe ori, un fel de conopidă păstrată în suportul de fructe. Încerci să o ascunzi, să o ignori și să speri că, printr-un fel de miracol, o să dispară. Dar nu mică îți va fi mirarea când, într-o bună zi, acel miros specific de conopidă putrezită îți va pune degetul pe trăgaci și lucrurile vor exploda!
E cam dificil să vorbești, nu-i așa?
Știm, e imposibil, pentru că nimeni nu vrea să fie răutăcios sau să gestioneze situațiile dramatice cu "Nu te înțelegeam, dar te-am lăsat din respect". Dragilor, trebuie să conștientizăm că relațiile moderne nu sunt scrise de Emily Brontë. În loc de scrisori parfumate, avem mesaje instante și, să fim sinceri, deseori, zero chef de discuții complicate.
Dar totuși, cum abordezi subiectul delicat care atârnă deasupra mesei de mic dejun? Primul pas: Pune jos furculița aia din mână și ia o inspirație adâncă.
Un pic de introspecție nu strică
De câte ori nu ai auzit că adevărul doare? De cele mai multe ori durerile nu sunt cauzate de propoziții întregi, ci de cuvintele cheie care supra-analizate ajung scenarii demne de Oscar în mintea celuilalt. Așa că hai să facem un pic de introspecție.
Întreabă-te: "Ceea ce mă deranjează e într-adevăr problema lui/ei sau e doar o frustrare de-a mea, un dublu espresso neatent băut în grabă?" Uneori facem greșeala să proiectăm pe celălalt propriile noastre complexe sau frici. Sigur, poate e și vina lui că nu scoate gunoiul la timp, dar dacă te deranjează mai mult decât este cazul, e bine să-ți tragi un semnal de alarmă.
Băutură, tăceri vinovate și uși trântite
Îți vine să urli și să dai cu paharul pe jos? Fă-o. Oh, nu, glumesc, nu o face literalmente, căci știi cât costă un pahar din cristal sau să aduni cioburi. Ia o pauză înainte să reacționezi impulsiv la frustrarea acumulată. Ies la o plimbare. Fă un duș. Sună-ți prietena aia care te înțelege în mod miraculos fără să ai nevoie de cuvinte.
Când crești într-o societate unde "ce o să zică lumea" e la nivel de religie, ești tentat să internalizezi mormane de tăceri vinovate. Și, trezindu-te cu adevărat în multe dimineți, să te întrebi când a devenit viața ta un scenariu de film prost: uși trântite, apeluri evitante și acid în stomac de la proasta gestionare a comunicării.
Cuvinte simple, fără metafore inutile
Când momentul e prielnic, discută sincer despre ceea ce te apasă. Cuvionțele neconvenționale, sarcasmul tăios și aluziile caustice uite cum îndepărtează oamenii. Fă un efort să-ți exprimi sentimentul fără să folosești metafore menite să-i facă pe cei din jur să se simtă ca-ntr-un râu învolburat. Nu, nu sunt într-un roman Călinescian și cu certitudine nici tu nu ești Doamna T.
"Când nu acorzi atenție atunci când vorbesc, mă simt ignorat/ă". E simplu, clar și nu se pretează la interpretare. E un bun început pentru alinierea planetelor conjugale.
Dragostea cu năbădăi sau cum să te iubești pe tine în timp ce-l iubești pe el/ea
Nu-mi rămâne decât să întreb, ca și cum aș ciocni un pahar de vin: Ne îndrăgostim de defectele celuilalt sau în ciuda lor? Paradoxul vieții de cuplu e că, atunci când reușești să abordezi împreună frustrările, să armonizezi ceea ce sună ca o "simfonie discordantă", transformi iubirea în altceva: într-o înțelegere mai profundă și mai autentică.
Gândiți-vă la asta: dacă nu numai cearta, dar și împăcarea poate deveni un act al iubirii, cât de mult suntem dispusi să sacrificăm? Îmi place să cred că suntem suficient de creativi să începem schimbul de replici consistente acolo unde sufletele noastre se întâlnesc la jumătatea distanței dintre o ploaie de vară și o dramă cotidiană.
Și vouă cum vă merge? Sunteți deschiși la comunicare sau preferați să priviți conopida aceea care începe să încolțească?
