Hai să ne punem cărțile pe masă. Ăla micu’ pe care îl ai în cap, vocea aceea murdară și necivilizată, îți sună familiar? Tu o știi bine. E ca un vecin băgăcios care nu știe să-și vadă de treabă și îți ține lecții nesolicitate la orice oră din zi și din noapte. Poate ești obișnuit să ignori criticul interior sau poate chiar ai reușit să-l îmblânzești. Dacă ești ca majoritatea dintre noi, probabil ai momente în care îți vine să-l dai afară din casă, dar, dintr-un motiv bizar, el are cheile.
Primul pas e să-l recunoaștem. Și nu, nu trebuie să-i dăm un nume, cum îți propun unii guru ai wellness-ului, dar putem să-i dăm un pic peste bot când începe să turuie lucruri care ne trag în jos.
Eram odată la un chef și aveam impresia că toți se uită la mine ca la o reclamă ambulantă la eșecuri. Alcoolul nu ajută, știu, dar adevărul e că acele momente de auto-critică nu vin doar sub influența lui Bacchus. Uneori, sunt mai subtile decât un taximetrist care îți cere mai mult pe cursă.
Și hai să fim sinceri, poate nici nu e toată critica asta din vina ta. Poate că a fost plantată acolo pe vremea când profa de română spune că nu îți stă bine freza. Sau poate că s-a adunat ca noroiul pe cizmele tale în drum spre casă după o zi ploioasă. Societatea, familia, cultura, toți au contribuit un pic la terenul acesta instabil.
Cum perturbăm acest pesimist cronic?
Prima tehnică pe care am încercat-o și care chiar funcționează uneori este simpla întrebare „Dar dacă n-ar fi adevărat?”. O metodă pe care mi-a spus-o un prieten uneori înseamnă să vorbim cu acea voce – să-i dăm replică nepoftitului din cap, ca un părinte care își corectează copilul.
„Hei, poate că nu sunt un geniu la matematică, dar nu mi-am dat foc la casa de marcat, nu?” Sau, mai simplu: „Pleacă, nene, cu aberțiile astea de aici!”
Îmbrățișați absurditatea
Una dintre cele mai faine strategii este umorul. Dacă începi să-ți ridiculizezi acele gânduri și să le colorezi în scenarii cât mai abstracte, se cam răzgândește cineva să-ți mai dea lecții. Imaginează-ți acel critic interior ca un caricaturist bețiv care încearcă mereu să-ți smulgă zâmbete forțate. Genul acela care ar vrea să fie Caragiale, dar nu are nici talentul și nici spiritul.
Un alt truc? Îngrijește-ți puțin mintea așa cum ai face cu o plantă agățată supărată care a uitat când a văzut soarele ultima dată.
Cultura noastră e și ea un trigger
Nu putem nega că trăim într-o cultură unde cutumele prăfuite și miturile umblă în haită și ne mușcă de tocul pantofului. Când aunt prea multe așteptări de la femei să fie mereu „perfecțiuni fără cusur”, iar bărbații să îngroape tot ce simt sub un munte de stoicism, auto-critica devine un hobby național. Poate că ar trebui să ne acordăm puțin mai mult credit și spațiu să explorăm cine suntem cu adevărat, fără să ne rușinăm că nu știm toate cotloanele jocului social.
Des prețuirea perfectiunii
Reflectăm zilnic despre cum îmi pot lăsa hainele de auto-critică să alunece de pe mine ca un palton vechi. Am realizat că a lupta contra propriilor impresii negative e uneori o treabă complicată, căci au rădăcini crescute adânc, dar nu imposibilă.
Întrebarea mea pentru tine, drag cititor, este simplă: cum îți hrănești mintea atunci când toate vocile externe îți spun că nu ești destul de bun? Vrei să continui să-i acorzi timp și spațiu acestui critic interior sau să-l trimiți în concediu permanent? Sunt curios ce tehnici te ajută să-l reduci la tăcere. Scrie-mi experiențele tale. Bem o cafea (sau un vin) și dezbatem! 🍷
