Cum ne autosabotăm și nici nu ne dăm seama
De câte ori nu ai zis „Lasă că e bine și așa” când știai că nu e deloc bine? Adevărul e că trăim în era autosabotajului mascat subtil sub forma „liniștii” și confortului. Dar la naiba, câți dintre noi încă mai confundăm autosabotajul cu resemnarea sau chiar cu un fel de falsă autoîngrijire?
Povestea tipică a autocliamentului
Să începem cu începutul. Ai plecat de la un job care efectiv te facea să-ți dai capul de pereți de fiecare dată când mergeai la birou. Ţi-a luat ceva timp, lacrimi și poate o sticlă de vin să găsești curajul de a spune „Hasta la vista, baby!” și să pleci. Dar acum, și asta e delicios de ironic, te-ai angajat din nou într-un alt job la fel de mizerabil. Și ce-ți spui tu când te ridici dimineața la 6:30, te uiți în oglinda de la baie cu cearcănele post-Coachella? „E mai bine decât nimic” sau și mai tragic, „Asta e viața!”
Avem tendința să îmbrățișăm autosabotajul sub mantia unui soare fals. E ca și cum subconștientul nostru și-ar setrig un scenariu de carieră sau de viață care nu include niciodată colțul unde ne trăim adevărul.
Autosabotaj = frică de necunoscut?
Despre ce vorbim aici? Frica de necunoscut, dragii mei. Da, ne este groază să punem piciorul pe un drum pe care nici Google Maps nu l-ar aproba. Și așa ajungem, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, să trăim într-o bulă de siguranță prefăcută care ne devorează pe dinăuntru.
Ne sabotăm relațiile la fel cum facem cu joburile. Era odată un personaj de basm numit „The One” și toată lumea alerga după el. Dar ce facem noi când îl găsim? Ne îndrăgostim de gustul toxic al dramei cu un partener care joacă la nesfârșit același episod de telenovelă.
Când ne frânăm pentru că „nu merităm”
De câte ori ne-am zis că nu merităm o promovare sau o vacanță dincolo de Vama Veche pentru că „nu suntem destul de buni”? Autosabotajul e ca o boală a mândriei inversate, unde prea des atribuim succesul nostru unui noroc prost plasat, ignorând toată munca și sacrificiul depuse.
Fricile noastre ne colorează în tonuri întunecate și ne e mai ușor să ne kamikazeăm oportunitățile cu care dăm nas în nas decât să îndrăznim să sperăm. Să fim sinceri, trăind în România zilelor noastre, acest autosabotaj poate fi și resimțit cultural. De câte ori n-am auzit că „România nu e locul unde să faci ceva ca lumea”?
Deci ce facem?
Recunoaștem adevărul: suntem stăpâni în propria scenă a autosabotajului. Și primii pași pentru a schimba asta sunt simplii, dar necesită curaj. Curajul de a-ți recunoaște slăbiciunile și de a te întreba cât îi mai lași pe alții să te convingă de cine și ce „ar trebui” să fii.
Hai să încercăm un experiment de sinceritate radicală, măcar o dată. Dimineața, fără filtru de Instagram sau „good vibes only” de la influencerul tău preferat, ia-ți 5 minute și întreabă-te: cine sunt eu și ce vreau cu adevărat? Poți să îți scrii, poți să te uiți în oglindă și să rostești întrebările — fă ce funcționează pentru tine. Da, e al naibii de greu să fii brutal de sincer cu tine însuți, dar sinceritatea asta e singura care îți poate oferi chiar tu un bilet de ieșire din acest labirint.
Reflecție finală
Deci, care-i treaba cu autosabotajul ăsta? Îl lăsăm să ne redefinească existența sau facem ceva să ieșim de sub umbra lui? Cred că adevărata provocare nu e să inventăm roata din nou, ci să o folosim în direcția potrivită. Ai curajul să nu mai lași fricile și societatea să te eticheteze sau, și mai tragic, să te închisteze.
Ce zici? E timpul pentru o schimbare radicală sau preferi să stai într-un colț și să mimezi că totul e roz? Te provoc să te gândești la asta.
