Hai să fim sinceri încă de la început: termenul de "femeie independentă" nu e doar o etichetă oarecare pe care o poți lipi cu ușurință pe frunte și să mergi mândră prin viață. În România, să fii femeie independentă poate fi o provocare, un deziderat, uneori chiar o iluzie fabricată din speranțe naive și zvonuri neconfirmate.

În primul rând, ce definim noi prin "independență"? Că de aici pleacă toată confuzia. Financiar, emoțional, mental... poate chiar politic? E o sumă de aspecte care, odată puse cap la cap, probabil nici la bătrânețe nu le putem bifa pe toate. Bunicii noastre coc în cămara minților amintiri despre cum era să fii femeie în perioada comunistă, una în care femeile abia îndrăzneau să simtă un strop de independență, pentru că sistemul avea grijă să le reducă la tăcere.

Astăzi, situația aparent s-a schimbat. Ai spune că femeile în România se pot întreține singure, își permit să își aleagă partenerul, jobul, stilul de viață. Dar hai să facem un tur realist prin realitate.

Câți angajatori încă supraveghează ceasul biologic intern al femeilor, ca nu cumva să li se alăture absența din cauza concediului de maternitate la planul de business? Orice poveste frumoasă despre independența profesională începe să capete nuanțe de gri când realitate te lovește: salarii inegale, promovări care se rezumă, de multe ori, la apartenența la un club exclusiv masculin.

Acum vine chestiile sentimentale, să nu crezi că le-am lăsat deoparte. Într-o țară unde (vrei nu vrei) tradițiile urzite pe imașurile satelor încă ne trag de mâneci, o femeie independentă sentimental este adesea privită cu suspiciune. Dacă nu te-a întrebat deja mai mult de trei rude la câte un eveniment de familie: "Dar tu când te așezi la casa ta?", eu te felicit. De obicei, acea sărmană care încă nu și-a găsit "culcușul conjugal" e privită ca o enigmă.

Dar poate cea mai mare belea vine din emanciparea unor femei care sunt numeroase. Despre acelea care trec pragul la psiholog pentru că, na, "independența" vine cu întrebări și nesiguranțe. E ca o carte neverificată de astrologii patriei care, de fapt, cere altfel de sacrificii.

Și când crezi că le-ai văzut pe toate, te lovești de media și cultură. Iar Seriale gen "Sex and the City" îți vând povești cu pantofi de firmă și cocktailuri, dar nu te învață cum să navighezi adevăratul câmp minat al vieții professionalsau sentimentale într-o Românie unde și metroul poate decide dacă ai o viață independentă sau nu (că doar na, dacă întârzie, deja ai încurcat întâlnirea businessului care te-a adus mai aproape de independență). Pe de altă parte, să nu uităm de “modelul europarlamentar” de democrație independentă, elegant împachetată în ședințe fără sfârșit și zâmbete protocolare.

Totuși, nu vreau să mă las pe negativ. Pentru că, dincolo de sarcasm și realitatea crudă, multe femei din România se ridică deasupra acestor bariere, își găsesc locul, și de multe ori își creează propriile reguli ale jocului. Sunt acele femei care reușesc să îmbine tradiția cu modernitatea, care își aleg luptele și câștigă războaie micuțe în fiecare zi. Sunt acelea care, fără sa plece capul, își trăiesc viața pe propriile reguli, inspirând o întreagă generație.

Așa că, cititorule, să ne gândim la următorul lucru: care dintre aceste aspecte ale independenței ne prind într-o capcană autoimpusă și care realmente ne eliberează? Poate că realitatea asta a "femeii independente" nu e destinată să fie un punct final, ci mai degrabă o călătorie în sine. Ce părere ai?