Adulthood, dulcele coșmar al copilăriei. Când eram mici, visam cu toții la ce înseamnă "să fii mare". Ne imaginam că odată ce atingem vârsta magică de 18 ani, viața va deveni o comedie romantică fără probleme, în care singurele noastre dileme vor fi legate de ce să alegem între vin roșu și alb. Apoi ne-am trezit. La fel cum am făcut-o și în dimineața de după petrecerea aia în care ne-a trecut prin cap că vodca e o idee bună. Deci, să fim sinceri: adulții sunt doar copii vechi, însă cu dureri de spate și facturi de plătit.
Nu te uita urât, că știi că am dreptate. Și cum să nu am, când existența noastră este compusă dintr-un cocktail nesfârșit de alegeri de viață și liste de to-do? Să începem cu începutul: mitul independenței. Oh, acel cuvânt magic care promite libertatea de a face orice ne trece prin cap! Când ne-am mutat prima oară din casa părinților, cu buzunarul plin de vise și contul bancar plin de nisip, am crezut că nimic nu ne-ar putea sta în cale. Însă independența vine la pachet cu chirie, impozite, și veșnicele telefoane de la Telekom în care își cer scuze pentru deranjul creat de "conexiunea temporar indisponibilă".
Apoi, e treaba asta cu relațiile. Cine știa că dragostea adevărată nu-i ca reclamele alea clișeice de la televizor, unde ne urcăm pe cal alb și bobocul de lotus înflorește la sfârșitul episodului? Realitatea e un pic mai... plictisitoare. Vorbim despre weekenduri întregi de Netflix și pizza, dar și despre bătălii mărunte pe tema spălatului vaselor sau a programului de lucru. Fie că alegem să ne căsătorim sau să trăim în concubinaj, ne dăm seama că iubirea e un job cu normă întreagă – dar, la naiba, măcar ai parte de concediu medical emoțional.
Ce să mai povestim despre carieră? Ne așteptam să găsim acel job perfect care să ne fure somnul dar să ne satisfacă ambițiile profesionale. În schimb, am descoperit că "a lucra" e mai degrabă un dans complicat. Și uneori, o sfidare a gravitației, în care jonglăm schițe de proiect și deadline-uri strânse până îți vine să țipi un "lasă-mă să fiu artist!" pe tejgheaua unei cafenele de hipsteri.
Nici sănătatea mentală nu e deloc o plimbare prin parc. Milenialii, generația de "copii eterni", suntem cei care ne trezim în plină criză existențială la două noaptea, doar pentru ca mai apoi să ne reîntoarcem la viața de zi cu zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Terapia e cel mai bun prieten al nostru, chiar și în societatea în care încă ne mai e rușine să spunem că o facem. Trăim cu sindromul impostorului, depresie mascată de scroll-uri infinite și mesaje citite, dar nelăsate la seen.
Și cum putem să ne ignorăm identitatea într-o lume care ne cere să ne definim până la ultima virgulă? Te întrebi cine ești, unde ești, ce scop ai pe lumea asta, toate astea în timp ce aștepți la cozile interminabile din supermarket. E ca și cum viața întreagă e o serie de întrebări fără răspuns, iar noi suntem doar niște actori în căutarea unui regizor disperat să ne spună cum să jucăm rolurile noastre.
Da, să fii adult înseamnă să îmbrățișezi ambiguitatea, să navighezi haosul și să cauți bucurii în locurile cele mai neașteptate. Dar să fii adult înseamnă și să-ți dai voie să greșești și să înveți, să iubești și să plângi, să râzi și să accepți că viața, prin definiție, e un dezmăț fericit de necunoscut.
Tu ce părere ai? Care este, conform experienței tale, adevărata definiție a adultului? Și mai important, de ce continuăm să pretindem că știm ce facem? Haide, lasă-mi un comentariu. Poate împreună reușim să dezlegăm misterul ăsta. Sau măcar să-l facem un pic mai suportabil.
