Te-ai trezit vreodată dimineața, te-ai uitat în oglindă și ai decis că astăzi e ziua în care vei spune adevărul? Nu adevărul acela convenabil, ci adevărul care are potentialul să-ți strice prieteniile, relațiile și reputația? Ei bine, dacă nu ai făcut-o încă, îți recomand, cu o sinceritate brutală, să o faci. E cathartic, eliberator... și naiv. Să fim serioși, câți dintre noi chiar vrem să auzim adevărul? Iar cei care îl spun sunt adesea percepuți ca fiind nesuferiți. Paradoxal, nu?

Ca român îndoielnic, crescut în comunism, unde adevărul însemna mai degrabă inamic, am descoperit adevărata putere (și pericolul) lui abia când lumea s-a mai democratizat, când am început să înotăm în ape mai transparente, post-’89. Totuși, cultura noastră – deși cu pași mici – e încă reticentă la transparența brutală. Nu ne-am deprins să acceptăm opinii nefiltrate. Adorăm ritualul sporovăielii în care ne ascundem în spatele amabilității pline de zahăr.

Gândiți-vă la toate acele momente în care cineva îți cere opinia sinceră, iar tu îți înghiți cuvintele, le îmbunătățești până devin digerabile și le arunci în discuție. De câte ori, să spunem sincer, nu am primit un răspuns vag și am fost nemulțumiți? De data aceasta am decis că jocul acesta de-a ascunselea nu mai este pentru mine.

Am realizat că adevărul este, uneori, cel mai anti-social gest. O să te întrebi, poate, de ce am decis să-mi fac curaj și să îmbrățișez acest drum al adevărului nepopular. E simplu: am obosit să mai țin cont de sensibilitățile altora în detrimentul propriei autenticități. Știu că poate suna egoist, dar consider că e mai onest să-mi onorez valorile personale decât imaginea fabricată de societate.

Nu mă înțelege greșit. Nici nu am plecat la război spunând adevăruri incomode doar de dragul de a face vâlvă. Nu vâslesc haotic. Dar într-o lume în care colțurile s-au rotunjit de atâtea iluzii, cineva trebuie să aibă curajul să vorbească fără mască, fie în viața personală, fie în cea profesională.

Dragostea, de exemplu, e unul dintre acele subiecte năclăite de minciuni și falsuri. În loc să spunem „Te iubesc, dar asta nu înseamnă că voi suporta toate tâmpeniile tale”, ne mulțumim cu un „E complicat acum, hai să nu complicăm și mai mult". Serios? Nu că nu ar fi valid, dar e atât de vag și pasiv-agresiv încât îți vine să îți bagi capul în pernă și să țipi.

Am ajuns la concluzia că sinceritatea n-are nevoie de strategii. Nu are nevoie de consens și nici măcar de aprobare. E ca mersul pe sârmă: riscant și adrenalinic. La final de zi, cei care rămân alături după ce ochiul orb al compromisului nu mai funcționează, sunt cei care merită, cu adevărat, să fie în jurul tău.

Ceea ce e amuzant e că, deși societatea noastră nu a fost educată să accepte cu brațele deschise adevărurile dure, o parte dintre noi tânjește după ele. Cu cât o epocă e mai sterilă și mai politicos confuză, cu atât setea de autenticitate e mai mare.

Închei aici cu o provocare: ați avut vreodată curajul să vă spuneți propriile adevăruri, cu riscul de a pierde anumite legături? Sunteți dispuși să sacrificați confortul social pentru autenticitate? Și mai important, sunteți pregătiți să le auziți când altcineva le spune înapoi? Gândiți-vă bine, s-ar putea să vă surprindeți pe voi înșivă.