Când 'familia tradițională' e, de fapt, abuzivă
Să ne uităm adevărul în ochi, dragi cititori: nu toate familiile sunt create egale. Mereu aud elogii aduse 'familiei tradiționale', cum că ar fi stâlpul societății, dar hai să fim serioși și să recunoaștem că, uneori, acest "stâlp" mai și ruginește. Când toate ușile tale spre afecțiune și înțelegere par să fie ferecate cu stema unei cruci rupte, devine clar că idealizarea automată a 'familiilor tradiționale' este un picut problematică.
Se spune că familia e acel loc sfânt unde ar trebui să te simți cel mai în siguranță, oricât de mult ai strica, dar pentru mulți, acest scenariu este o utopie îndepărtată. Să nu uităm că există familii unde teroarea de acasă face ca stresul de la birou să pară un picnic la Cernica. Am auzit destule povești cu membri de familie care folosesc cuvântul “tradițional” ca o armă, menționându-l de fiecare dată când cineva din clan îndrăznește să sfideze normele rigide ale patriarhatului.
De ce ne agățăm de eticheta asta de ‘familie tradițională’ când, în realitate, multe dintre ele sunt piste de alergări pentru emoții reprimate și traume nerezolvate? Îndobitocirea sub masca tradiției mi se pare cel mai perfid mod prin care să-ți otrăvești propria existență.
Să luăm ca exemplu experiența unui prieten apropiat, să-l numim Andrei. Crescut într-o familie tradițională dintr-un mic oraș cu praf de provincie unde și uliții s-au săturat să fie bătuți, Andrei a trăit într-o casă unde tăcerea era limbajul de bază. Tatăl lui, un asiduu credincios al zicalei "bătaia e ruptă din rai", confunda încerca să domnească autoritarismul cu dragostea paternală. Andrei nu știa niciodată dacă mâine va fi ziua în care vorbăria lui în timpul cinei i-ar aduce o mustrare severă sau chiar un pumn în spate.
Pentru unele familii, această înclinație spre violență verbală sau fizică a devenit parte din tradiție. E o genă care se transmite, în mod tragic, de la o generație la alta. Ni se zice sa rămânem fidele radicalelor de tradiții, dar poate ar fi timpul să ne reevaluăm patrimoniul emoțional.
Dar să nu sărim direct la concluzii neinformate. Este esențial să entiendeți — da, uite cum jonglez și eu cu puțină italiană — că există familii tradiționale funcționale, unde iubirea și respectul chiar se îmbină armonios. Un asemenea echilibru, din păcate, este mai rar decât pepenele galben în ianuarie.
A scrie despre familiile abuzive nu e un subiect confortabil, dar dacă tot vorbim despre aspectele nediscutate ale societății, hai să le depietrificăm puțin. Familia care opresează nu va fi niciodată o temelie demnă de laudă sau demnă de predicat generațiilor viitoare. În era în care ne educăm mai mult de pe internet decât din cărți de povești, să rămânem niște manageri slabi ai sănătății mentale proprii, din teama de a nu sfida normele ruginite, e pur și simplu jalnic.
Deci, unde tragem linie? A spune că desteptăciunea ar trebui să învoiască ruina tradiției mi se pare o pledoarie cinstită. Să depășim stereotipurile de gen și să înțelegem că, uneori, drumul spre iubire și acceptare nu e presărat cu formule deja scrise. Probabil că, până la finalul zilelor noastre, patriotismul ‘familiei tradiționale’ va rămâne la modă, dar poate noi am deveni croitorii propriei fericiri, aleși să ne lucrăm propria pânză a vieții.
Ce ar fi să începem să redefinim ceea ce considerăm a fi o familie reală, sănătoasă, în care iubirea e motorul principal al oricărei acțiuni? Haideți să ne gândim împreună la asta. Ai curajul să ne spui experiența ta? Ești parte a unei familii vibrelor știute sau te-ai regăsit într-un alt mod de a trăi? Ce înseamnă pentru tine să fii parte dintr-o familie cu adevărat funcțională?
Gândește-te, răspunde și nu te cenzura. Oricum, cine oare și-ar dori să fie doar un alt produs tradițional pe raftul unei societăți ipocrite?
