Când vine vorba de burnout, am fost și eu acolo, la fel cum probabil ai fost și tu sau poate chiar ești pe cale să ajungi. Poate și pentru că, aici în România, cică suntem cele mai harnice furnicuțe din întreg regnul animal, ni se vinde ideea că munca ne definește și că, fără ea, suntem nimic. Sună cunoscut, nu? Ei bine, într-o țară în care expresii precum "lasă că merge și așa" și "să faci ce zic eu, nu ce fac eu" sunt piloni culturali, nu e de mirare că ajungem să ne ardem de vii pe altarul productivității.
Stadiul în care laptopul devine perna
Îmi amintesc perfect perioada în care am căzut în golul ăsta cu capul înainte. Lucram de acasă, așa cum mulți dintre noi o facem acum, iar laptopul ajunsese să fie un fel de prelungire a corpului meu. Se instala cu mine la masă la micul dejun și, înainte să percep, devenea perna de sub capul meu undeva pe la 2 dimineața. Am zis și eu ca tot omul modern, ca o mantra: "Am nevoie de astea 8 ore de somn". Păi, devine complicat când somnul e întrerupt de alarme mentale din oră în oră!
Am intrat într-un set de petece, unul de eliminare a oricărei forme de viață personală - fără ieșiri cu prietenii, fără escapade spontane, doar un ciclu neîntrerupt de muncă și așa-zis "relaxare" pe Netflix (care deseori era de fapt scroll fără minte). Era doar un sentiment de neliniște constantă, ca un câine de pază care latră fără motiv.
Iadul pe care nu vrei să-l recunoști
Burnout-ul nu doar că e real, dar e și un iad pe care mulți dintre noi refuzăm să-l recunoaștem. De ce? Poate pentru că refuzăm să arătăm slăbiciune, pentru că ne e frică de ce ar spune colegii, șefii, poate chiar prietenii, despre noi. Într-o lume în care imaginea aparentă contează mai mult decât realitatea interioară, ne îngropăm sub o mască falsă a competenței și a echilibrului.
Așa cum zice Dalai Lama (știu, un pic ironic să-l citesc pe Dalai Lama în timp ce sunt într-o fază de burnout, dar iată-mă!), "dacă nu găsești pace interioară, nu vei găsi pace în exterior". Dar cine are timp pentru pace interioară, când deadline-urile bat la ușă și țârâie în creier?
Break the cycle, dar cu cap!
Soluția nu e să te apuci de meditație la orașul aglomerat, ci să găsești modalități reale și tangibile de a te reconecta cu tine însuți. Poate fi vorba de a redescoperi bucuria unei plimbări prin Cișmigiu într-o zi mohorâtă sau de a te reapuca de un hobby pe care l-ai lăsat baltă. Poate e vorba de a învăța să spui "nu" fără să simți milenii de vinovăție. Încerc să-mi amintesc de fiecare dată că limitele sunt sănătoase; lipsa lor, nu.
Ar trebui să ne educăm în a fi mai puțin critici cu noi și cu a înțelege că burnout-ul nu este un eșec personal, ci un semn că ceva în sistem are nevoie de revizie. Nu ești singurul care stă în fața calculatorului ore în șir până când simte că i se topește creierul.
Rămâne la latitudinea noastră
E timpul să rescriem povestea despre muncă și viață personală în România. Să ne acordăm nouă înșine permisiunea de a nu fi niște mașini de lucru, să explorăm ceea ce înseamnă fericirea și mulțumirea personală dincolo de carieră și salariu. Să fim revoluționari prin simplul fapt că ne punem pe primul loc.
Deci, întreabă-te: Când a fost ultima dată când ai petrecut un weekend fără să te gândești la muncă? Avem de ales să trăim plini de viață sau semi-vieți de marionete amețite de stres și presiuni auto-impuse. Tu pe ce drum vrei s-o iei?
