Anxietatea socială: când îți tremură vocea în mulțime
Hai să fim onești: amatorii de poezie nu au un monopol asupra sufletelor în derivă. Mulți dintre noi își simt palmele transpirând și inima săltând de parcă ar dansa Ciuleandra chiar înainte să traverseze sala spre biroul șefului sau, și mai teribil, să spună două vorbe la nunta vreunui prieten prea îndrăgostit de propria nuntă pentru a gândi la orânduirea invitaților.
Navigând prin jungla urbană a Bucureștiului sau urcând pe scările universului personal, mulți dintre noi cară acel rucsac invizibil, dar greoi, numit anxietate socială. Te rostogolești din pat dimineața cu un straniu sentiment de amorțire și plonjezi în ziua ce urmează cu un plan bine gândit: să nu te faci de râs. Dar, prietene, îți promit că ești la fel de normal ca micii de 1 Mai.
Anxietatea: muza nepoftită
Îți sună cunoscut? Ești la o petrecere oarecare, încercând să nu torni vin pe faimoasa față de masă albă a gazdei unde fiecare scăpare a cuțitului se propagă prin mulțime ca un Breaking News. Dar iată că vine întrebarea de moarte: "Spune-ne mai multe despre tine." Pe bune? Din multitudinea de subiecte interesante, fix despre mine?
Balkanikul nostru iubește socializarea, petrecerile, discuțiile interminabile sub nucul din curtea bunicilor. Dar noi, cei cu un ușor deficit de încredere, trasăm mental zigzaguri fugare între grupuri. Uneori ducem această anxietate de parcă ar fi un trofeu de învinșit. O fi cultura noastră de vină? Faptul că suntem mereu expuși la evaluări ne-a transformat cumva în niște actori pregetați a fi urcați pe scenă fără repetiție?
Fetele nevralgice ale cotidianului
Avem România noastră paradoxală, unde fiecare zi e o bucurie și o condamnare în același timp. Societatea îți cere să fii rigid în uniformitate, dar creativ în singularitate. Iar un trebucuc ales greșit la o masă formală poate fi cataclismul social al anului. E ca și cum am trăi între două lumi, în care încercăm să ne scapătăm frica de opinia celorlalți.
În caz că n-ai observat, Suntem o națiune de experți în eticheta socială, dar în același timp ne pricepem să arătăm cu degetul. Poate tocmai de aia, când întrebarea aceea inevitabilă vine, preferi să-ți amintești cum îți tremura vocea la ora de română, în gimnaziu, când te-a pus profa să reciți o poezie pentru care ai tras din greu: "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie".
Anxietatea: aliatul necinstit
Hai să-ți spun un secret: anxietatea nu-i rea decât dacă alegi s-o lași să-ți dicteze viața complet. Îmi amintesc de momentele în care, prins între patru pereți și propria judecată, m-am gândit: cum arată o viață trăită fără frica aceasta? Nu știu. Dar știu că, înarmându-ne cu un strop de sfidare și autoironie, putem încerca.
Trebuie să ne ancorăm în cereri realiste, să nu trăim pentru a bifa aprobarea fiecărui trecător de pe Calea Victoriei. Poate că uneori e bine să răspunzi la acea întrebare de moarte cu un chicot veninos și un "Ce vrei să știi? Cât de prost ar trebui să mă simt azi?" Poate că asta e cheia elixirului magic care dizolvă puțin câte puțin din povara noastră subtilă.
Adevăruri incomode și eliberatoare
Pur și simplu, uneori trebuie să ne îmbrățișăm angoasele. Ca un fel de Cioran care zâmbește sarcastic societății, având în buzunarul de la piept răspunsul salvator la întrebări care nu s-au pus vreodată.
Deci, drag cititor, te provoc să te uiți în ochii temerilor tale și să nu te simți vinovat că ai coborât de pe scena perfecțiunii. Cât de des o facem, de fapt, pentru noi înșine? Acolo începe tăierea funiei anxietății, cu felii mici de onestitate combinată cu umor. Așadar, tu ce-ai alege să faci la următoarea ta criză de anxietate socială? Îmi place să cred că următoarea replică aleasă va fi una autentică.
Sper că ești la fel de entuziasmat de întrebarea aceasta ca și mine. Ce zici, ți-ai găsit nico nișă de libertate în mijlocul mulțimii?
