Câteodată mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ascultat de părinții mei și aș fi urmat drumul „sigur”? Fără să-mi pese de dorințele mele, ci doar să bifez niște căsuțe pline de așteptări străine. Să fac facultatea aia de inginerie despre care mama și tata erau convinși că mi-ar asigura un viitor „de aur”. Să mă căsătoresc înainte de 30 de ani, căci, nu-i așa, ce vecină își dorește o fată bătrână în bloc?

Dar iată-mă aici, trăind viața pe care mi-o doresc. O viață pe care, da, am început-o când am învățat să spun „nu”.

E ceva extrem de terapeutic în refuzul acela simplu, dar ferm. E ca și cum ți-ai lua propriul stilou și ai începe să scrii povestea vieții tale, iar decizia asta de a spune „nu” devine un punct major de cotitură. Un răspuns care doare în momentul în care îi vezi pe ai tăi frustrați, dezamăgiți sau pur și simplu inabili să înțeleagă că calea lor nu e neapărat și calea ta.

Eram în anul I de facultate, într-un domeniu mult lăudat, dar puțin potrivit mie. Stăteam într-un amfiteatru vechi, demodat, ascultând un profesor care părea că s-a plictisit de viață în prima clipă în care și-a pus picioarele pe catedră. Chiar nu vedeam unde era aurul despre care vorbeau părinții mei. Luam notițe mecanic și în adâncul sufletului urlam să plec, să-mi găsesc alt drum. Și într-o zi am făcut-o. Am ieșit din acel amfiteatru nu doar fizic, ci și metaforic. Am ales actoria – șoc și groază!

Știu, actorie – vise, boemie, haos. Mulți prieteni părea că îmi dau dreptate în față, dar simțeam că își freacă mâinile gândindu-se "Aoleu, se va întoarce ea la catedră". Iar părinții? Ei bine, nu erau tocmai pregătiți pentru un al doilea hipiot în familie, fiindcă, da, mai am un frate hippie care face tatuaje prin lume.

Mi-am găsit curajul să continui, să mă dedic fiecărei repetiții, fiecărui rol mic sau mare și, mai important, să merg la fiecare casting la care bătusem la ușă cu inima-n gât. Desigur, după o perioadă, părinții au început să realizeze că poate talentul și pasiunea sunt ingrediente esențiale pentru o carieră de succes. Poate chiar mai mult decât un loc călduț la birou și un salariu care să-ți asigure rata la mașină.

Dar să nu mă înțelegi greșit. Spun „nu” doar de dragul de a spune? Nicidecum. Este un răspuns conștient, rezervat pentru momentele care chiar contează. E la fel ca atunci când spun „nu” oamenilor care mă trag în jos, relațiilor care nu duc nicăieri sau experiențelor care îmi stagnează dezvoltarea.

Să refuzi nu e neapărat o declarație de independență sau un act de frondă ci, mai degrabă, un apărător al libertății personale. Da, sună pompos și ușor revoluționar. Dar n-ați spune și voi că nu ați mai tânjit un pic după autenticitate în loc să jucați un rol scris de alții?

A spune „nu” a fost pentru mine ca un bilet de intrare într-o aventură reală, aceea de a trăi pentru propria mea fericire. Însă cu fiecare „nu”, paradoxal, am învățat și cum să spun un „da” mai sincer când timpul și momentul îl cer. Și am învățat că este incredibil de eliberator să îți construiești viața după regulile tale.

Așadar, ce-ar fi să-mi spui poveștile tale? Ce moment ai ales să spui „nu” și ți-ai reconfigurat complet harta vieții? Sau poate nu ești încă acolo, dar simți că te apropii de acel punct de cotitură. Promit să ascult, fără judecăți, căci doar suntem parte din același haos frumos, nu?