Se zice că românul s-a născut poet. Eu cred că s-a născut cu grătarul în mână și miros de mici în nări. Când le-am spus prietenilor la începutul anului că renunț la carne, probabil că aveam aceleași șanse de succes ca și cum aș fi anunțat că mă mut pe Marte. Văd și acum privirile lor sceptice, acea combinație de râs și milă, ca și cum aș fi dat cu zarurile înainte să îmi leg aripile de carton.

Românul iubește povestirile complexe, așa că îmi permit să încep cu un context personal. Nu mai țin minte cu exactitate momentul când mi-am dat seama că nu mai vreau să mănânc carne. Poate că a fost după ce am citit un articol despre impactul consumului de carne asupra mediului - știți voi, chestia aia cu gazele de seră. Sau poate că acest gând a răsărit după ce am asistat la un documentar care mi-a arătat realitatea ascunsă din spatele fermelor industriale. Indiferent de declic, ceva s-a schimbat în mine.

Schimbarea: o nebunie? Sau un act de curaj?

Foarte mulți oameni văd renunțarea la carne ca pe o formă de nebunie. "Cum să refuzi sarmalele de Crăciun?" mă întrebau prietenii cu o unui aer de perplexitate. Chiar și bunica mi-a aruncat o privire dezaprobatoare, mormăind ceva despre cum creștem noi strâmb cu asemenea idei de la oraș. Dar hai să fim serioși, dragii mei! Implică oare această schimbare un efort supraomenesc sau gândirea autodistructivă a unui dependent de adrenalină?

Transformare sau alimentare a ego-ului?

Trebuie să recunosc că la început a fost o perioadă de inghesuială mentală. Mereu mă întrebau, la orice cină: "Și, cum te simți fără carne?". Am făcut marea greșeală de a răspunde cu un sincer "super bine!". Marele adevăr nevorbit e că nu a fost doar despre un moft sănătos. A fost și despre dorința de a fi diferit, de a găsi ceva care să mă definească în tumultul urban.

De la râs la întrebări serioase

Ceea ce am observat, și aici începe partea amuzantă, e că treptat, aceiași prieteni care râdeau au început să îmi ceară rețete. S-a declanșat un fel de efect de bulgăre de zăpadă. Am organizat cine vegetariene, la care au participat oameni care nu aderaseră niciodată la hashtag-uri cu "veggie". Am preparat chiftele de năut și vinete umplute care au ajuns subiecte de conversație pe chat-ul nostru de grup timp de câteva zile. Acum, prietenii care râdeau sunt interesați. Mi se pare fascinant cum funcționează curiozitatea asta latentă.

Toleranța la schimbare: un paradox?

În inima acestei povești se află și un paradox esențial: rezistența noastră la schimbare, dublată de o curiozitate inexorabilă față de noutate. E ca și cum am fi mereu pe marginea prăpastiei, fluturând agitați brațele, dar totuși sperând că, de undeva, cineva ne va împinge în necunoscut. Și poate că asta e ceea ce contează de fapt — să ai curajul să încerci, chiar dacă, la început, toți îți râd în față.

Încotro ne îndreptăm?

Întrebarea e, până la urmă, ce facem cu toate aceste descoperiri? Continuăm să ne ghidăm pe drumuri bătuțe sau suntem gata să construim altele noi? Poate că e cazul să ne deschidem ochii și să explorăm - fie că asta înseamnă să renunțăm la carne, la credințe învechite sau să îmbrățișăm noi mentalități.

Ce alegi tu? Să râzi sau să întrebi rețete? La finalul zilei, important e să găsim acea bucurie simplă în orice ne propunem.

Așa că, drag cititor, provocarea mea pentru tine este să îți pui întrebări: ce schimbare ți se pare imposibilă, dar ar putea să îți deschidă noi orizonturi cu un pic de curaj și determinare? 🍆🥦