Uneori, viața are un talent special să-ți tragă preșul de sub picioare când te aștepți mai puțin. Ce ironic cum am ajuns să simt asta nu o dată, ci de mai multe ori de-a lungul anilor. Pierderile și începuturile noi, ca o împletire ciudată între o dramă și o comedie proastă. Dacă și tu ai simțit vreodată că viața ta se pulverizează în fața ochilor tăi, să știi că nu ești singur. Și nu, nu sunt aici să îți spun că după ploaie apare curcubeul. Sunt aici să spun că picurii pot face prăpăd.

Îmi aduc aminte cum era să-mi pierd jobul. Habar n-ai cât de mult îți dai seama că te defineai prin cât de ocupat erai până când ocupat nu mai ești. Șeful "albului perfect" se uită la mine și, cu un aer pseudo-compătimitor, îmi zice că "firma o să o ia într-o direcție diferită". O expresie elegantă pentru "du-te acasă, ești în plus". M-am pomenit zâmbind ca un fraier, dorindu-mi să-i trag o înjurătură în română, să vadă și el ce înseamnă al nostru "sictir".

Și uite așa am rămas cu un calendar gol și o mulțime de timp liber pentru a contempla totul - de la existența mea până la ultimele episoade nevisionate de pe Netflix. O parte din mine s-a simțit eliberată de rutină și constrângeri. Cealaltă parte, însă, era panicată, simțindu-se ca un cățel care s-a pierdut de stăpân într-un oraș aglomerat. Noroc cu prietenii mei din București, care cu un palincă și multe povești m-au făcut să respir din nou.

Am fost la un pas să pierd și dragostea. Cândva, partenerul meu părea un fel de echipă națională, o combinație perfectă între Gabriela Szabo și Hagi. Dar cu timpul, ne-am rătăcit unul de celălalt. Poți să fii îndrăgostit și cu capul în nori și, totuși, să simți cum dispare magia dintre voi. Culmea, eram într-un sejur pe plaiurile Maramureșului, dar nu găseam armonia în acel paradis tradițional.

Într-o seară de iarnă, pe o băncuță din fața unei case luminate de beculețe de Crăciun, am luat-o de la capăt. Am decis că fie găsim curajul să ne spunem sincer temerile și dorințele, fie să acceptăm că drumul vieților noastre e diferit. Totuși, am ales să luptăm. Uneori, să te pierzi poate fi șansa de a te regăsi.

De ce povestesc toate astea? Pentru că pierderile pot să fie cele mai ridicole oportunități de auto-descoperire. Așa cum spuneam, nu îți promit curcubee sau heavy motivational quotes, ci doar o invitație la introspecție. În toate momentele acelea de incertitudine, am reușit să cunosc o parte din mine de care, înainte, eram complet ignorant.

Ce e fascinant la momentele de restart e că ele nu vin cu un manual de instrucțiuni. Dar ce știu e că după toate dramele, am ales să mă ascult mai bine. Să-mi dau voie să greșesc, să mă reinventez, să explorez personalități și perspective noi. Astfel că atunci când am ieșit din coconul meu de auto-compătimire, m-am descoperit, inevitabil, mai puternic.

Așa că te provoc. Ce ai pierde dacă ai renunța la ce nu funcționează? Când ai avut ultima oară curajul să dai pagina și să începi să scrii un capitol nou? Cum ar fi să te întrebi ce îți dorești cu adevărat?

Aștept cu nerăbdare să împărtășești experiențele tale și, cine știe, poate găsim împreună soluții sau măcar un strop de curaj.

Pentru că, sincer, uneori viața e mai savuroasă fix după ce te-a trântit la pământ și ți-a luat-o peste bot. Abia atunci poți spune cu sufletul deschis: "Lume, eu sunt aici și nu mă dau bătut!". Şi până la urmă, ce avem de pierdut dacă ne punem iarăşi în mişcare?