Recent, am făcut un pas îndrăzneț într-o lume pe care am considerat-o ostilă și superficială pentru prea mult timp: sala de fitness. Da, trebuie să recunosc, am fost un clasic sceptic - să plătiti pentru a transpira alături de străini ce se holbează absentați în oglinzi nu părea exact genul meu de distracție. Mă gândeam eu că n-am nevoie de biceps bine conturați pentru a, nu știu, scrie un articol, dar uite că viața are propriile ei scenarii surprinzătoare.

Transformarea involuntară

Cumva, m-am convins că ăsta trebuie să fie răspunsul pentru acel sentiment de stagnare, pentru letargia zilnică ce nu-mi dădea pace. La urma urmei, ce-aveam de pierdut? Așa că mi-am luat bocancii de epocă și am intrat pe ușa aia cu nesiguranța tatuată pe frunte. Primul lucru pe care l-am observat a fost haosul organizat, sunetul metalelor ce izbeau pământul, muzica ce îți mai aducea aminte că ai auzit de Ricky Martin de prin anii '90.

Dar am ramas. Tras de dorința unui fel nou de conexiune. La început, ca orice novice, am înțeles repede că fără o doză zdravănă de chin, mușchii ăia nu dau impresii. Aceste suferințe micidice îți înfoaie orgoliul în oglindă și-ți șoptesc, „O să fie bine.”

Dezvăluirea neanticipată

E ca și cum, în toată suferința asta programată, am dat din greșeală de un comutator secret. Cu fiecare antrenament ce trecea, am observat cum începeam să transform cam tot. Nu doar corpul, ci și mintea. Cine-ar fi crezut că prin ridicarea unor bucăți de fier bandajate în cauciuc, îți consolidezi și sufletul?

Am început să înțeleg că antrenamentul fizic nu era doar despre a deveni mai puternic pe dinafară. Era și despre a deveni mai rezistent din interior. Începem să îmbrățișez efortul ca pe un confident neobișnuit, acel partener tăcut ce îmi spune că tot ce mă omoară încet, mă și face nemuritor.

Mai mult decât zgomot de fundal

Românii, bineînțeles, sunt sceptici prin definiție. Nu ne plângem doar, ci ridicăm scepticismul la rang de artă culturală. Mi-am amintit cum o bunică din sat mi-a spus odată: „Lasă-mă cu găinile alea de sală, mai bine cioplești o grămadă de lemne.” Poate avea sens când te gândești la cum înaintăm spre aceleași locuri prin alte trasee.

Sala mea a devenit un sanctuar, un loc unde am descoperit că sunetul propriei respirații, acel zgomot combinat cu bătăile accelerate ale inimii, poate acționa ca un fel de meditație mecanică. Nu se compară cu nicio pastilă miraculoasă sau tehnică de relaxare popularizată pe rețelele de socializare.

Iar avantajele și alte beneficii colaterale?

E și asta. Să nu crezi că deodată m-am transformat în războinicul tăcut fără să privesc latura tangibilă a lucrurilor. Da, e destul de mișto să îți vezi definiția bicepsului în oglindă, ca în niște reclame pentru Netflix pe stil „Subtire, dar puternic.” Plus, toată afacerea asta cu endorfinele, e ca și cum o ceață groasă ți se ridică de pe creier, și deodată lumea parcă n-ar mai fi chiar atât de gri.

O căutare ce nu se încheie

Pe de altă parte, am ajuns să nu mă mai preocupe atât de mult dacă am vreo întâlnire de beach body pe lista de treburi. Am descoperit că orice aș căuta, dacă există o perfecțiune, e doar numele unei idei lipsite de sens. Încerc mereu să fiu un pic mai bun decât ieri, chiar și în zilele în care abia pot să urc scările.

Să fie poate că trupul și mintea sunt fațetele aceluiași diamant brut? E o întrebare la care continui să meditez, poate și tu ar trebui să o faci. Cine știe? Poate, într-o zi, vei alege să te lași provocat, să-ți transformi propria rutină și să găsești propria oază de liniște și forță. Ai fi dispus să accepți acest rendez-vous cu sinele tău neexplorat?