Să începem cu o confesiune – îmi plac lucrurile ușor complicate. Poate pentru că m-am născut în țara asta de amatori de dramatică artă viețietorală sau poate pentru că, într-un fel ciudat, îmi satisfăcea o nevoie nebună de evadare din monotonul cotidian. Oricum ai lua-o, trei ani de „relație extraconjugală” sunt, cum ar spune bunica, „de vârsta de înțelepciune”. Și nu, nu regret nimic.

Ah, sună a clișeu, nu-i așa? Dar lasă-mă totuși să îți explic. Cât de des ai putea spune că ai fost într-o relație (sau două, simultan) care să te facă să crești, să te descoperi și să îți reevaluezi noțiunile de iubire și moralitate? Spoiler alert: nu vorbesc despre descoperiri în manuale de self-help ci despre alegeri de viață reale, sălbatice și uneori dureroase.

Prima dată când l-am întâlnit

L-am cunoscut într-o marți. Nu aveam de unde să știu că o simplă zile a săptămânii îmi va rescrie lungul drum al „corectului și moralului”. Eram amândoi la un seminar plictisitor. Nu mai știu despre ce era vorba, dar știu că ochii lui m-au străfulgerat. Simțeam milioane de beculețe aprinzându-se în mintea mea, făcând un scandal strașnic.

Ok, ce faci când știi că ai întâlnit pe cineva cu care simți că vorbele sunt de prisos? Corect, te arunci cu capul înainte, așa cum îți recomanda probabil doar Johnny Depp la beție.

Despre secrete și alte demoni afurisiți

Un lucru e cert: a trăi într-un astfel de aranjament, așternut sub mantaua secretului, te face să devii un adevărat mânuitor de umbre. Prieteni îți devin părtași la păcate nenewisite, mesajele sunt maistrate de parcă ar fi ghicitori obscure și weekendurile se simt ca niște maratoane de minciuni prefabricate. Dar știi ce? Sunt sigur că am avut parte și de momente mai autentice decât mulți dintre fericiții însurătei tradiționaliști.

Ei bine, poate că nu mă crezi. Dar să îți explic cum sună o masă în doi într-o cafenea ascunsă din Lipscani, în timp ce restul Bucureștiului se stropește de ploaie aprigă. Sau cum e să stai la o îmbrățișare mută pe câmp lângă Buftea, simțindu-te mai viu ca niciodată în mijlocul naturii. Totul părea o întrebare, iar noi ne trăgeam respirația dorind doar răspunsuri fără gust de judecată.

Despre iubire și alte iluzii românești

Știi ce e hilar? Faptul că, într-o Românie unde dublul standard față de moralitate devine deja un obicei național, trăim zilnic cu fațeta onestă a iubirii în fața ochilor, dar ne ascundem curajul de a o trăi după nor. Dragostea e messy. Problema e că dintre toate fablele moderne, asta e la fel de adevărată precum vremea schimbătoare din octombrie.

Aventurile astea, deși sunt niște fiare sălbatice, reușesc să îți ofere exact unghiul ăla brut și sincer al pasiunii. Ele nu urmează regulile; mai degrabă le scriu singure după cum le bate vântul.

Sfârșitul nu e chiar un capăt

Când povestea asta a ajuns la un final bine cuvântat, fără dramatismul de care societatea noastră tânjește, am realizat că vremea distanțelor lungi ne-a fost profesorul de care aveam nevoie.

Așa că, da, am fost amanți trei ani. Probabil voi fi judecat aspru, cu atât mai mult de cei cărora li se pare moralitatea o specie pe cale de extincție. Dar n-am să cer nicio scuză; m-am îndrăgostit de viață așa cum a fost ea: complicată, imperfectă și crunt de adevărată.

Și poate că asta e întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui și tu: ce urmărești cu adevărat în iubire – o poveste corectă, trăită în dogma zilelor frumoase, sau autenticitatea crudă a unei aventuri neculese dintr-o carte de basm?

Caută răspunsul și spune-mi, cu ce tip de realitate ai prefera să te trezești?