M-am trezit într-o dimineață de iulie cu inima bubuind de parcă aș fi fost angajat într-o cursă nebună cu un autobuz RATB. Era țațismeană de luni, iar mintea mea, deja prinsă într-o spiră ascendentă către „o să întârzii pentru a zecea oară luna asta”, m-a lăsat să mă pomenesc în fața unei dileme capitale: anxietate sau supra-doză de cafea?

Bun, probabil că nu sunt singura care își primește doza de cofeină intravenos în fiecare dimineață, mai ales că trăim în România - țara unde cafeaua și țigara sunt încă esențiale în menținerea sănătății mintale. Dar hai să vorbim despre problema reală - anxietatea. Există un fel de stigmat cultural pe care îl avem în jurul sănătății mintale. E ca și când simplele cuvinte „am anxietate” ar trebui să vină cu un certificat de handicap permanent.

Anxietatea a devenit, din păcate, parte din rutina zilnică, iar vibrațiile de panică sunt omniprezente, ca metroul din Piața Unirii la ora de vârf. Dar la ce ne mai așteptăm într-o lume în care presiunea începe de la a-mi aminti să nu uit să îmi ud plantele și ajunge la a avea salariul perfect, jobul ideal și relația de vis? Aici ar întrau și prietenii noștri iubiți, cafeaua și zahărul, care, deși ne dau o mână de ajutor psihologic pe termen scurt, contribuie la gustul acru al anxietății pe termen lung.

Acum, să ne întoarcem puțin la cafea. Adevărul e că e un fel de iubire-ură. Iubim acel boost de energie care ne face să spunem „da, azi pot să cuceresc lumea!” Dar apoi vine partea urâtă: tremuratul, bătăile rapide ale inimii care te fac să te simți ca într-o discotecă de pe vremuri, dar nu într-un mod cool, ci într-un mod „trebuie să mă așez”. Da, poate că am băut vreo trei espresso înainte de ora 10, dar cine numără, de fapt?

Hai să fim sinceri: cafeaua și anxietatea se întâlnesc la o petrecere unde nimeni nu e invitat oficial, dar toți apar. Alimentăm anxietatea cu drogul acceptat social, dar mai apoi scuzăm totul ca pe „o zi lungă”. Dar adevărul e că doar evităm să dăm piept cu realitatea.

Cu toate astea, să nu înțelegeți greșit. Nu spun „renunțați la cafea, beți ceai verde”. Nu, nu, nici nu suporta așa o blasfemie. Dar poate să ne acordăm un strop de introspecție, de „de ce îmi tremură mâinile deși nu am făcut efort fizic toată ziua?”. În România, suntem învățați să ascundem totul sub preș, să ne punem pe mute durerea psihică cu zâmbete vopsite și să ne anihilăm spiritele anxioase cu supoziții că vom fi bine.

Fie că ești în Timișoara sau în Craiova, fie că te simți prins în vâltoarea unui București pe care îl adorăm să-l urâm, intuiția îți șoptește să fii atent la semnalele de alarmă ale corpului tău, chiar și când cafeaua e mai tentantă decât liniștea.

Când am avut acea zi „minunată” de luni, prima reacție a fost să jur pe ultima mea doză de Lavazza că voi lua lucrurile mai încet. Corect, asta nu s-a întâmplat, dar mi-am promis să fac lucrurile puțin mai conștiente. În vremurile când presiunea depășește înălțimile Carpaților, poate că e timpul să ne oferim spațiul să respirăm.

Deci, să ne permitem să fim umani. Sigur, cafeaua s-ar putea să fie vinovatul principiu, dar poate că ceea ce avem cu adevărat nevoie este o conversație cu noi înșine, dincolo de agitația de zi cu zi. Întotdeauna e o idee să te oprești puțin, să te gândești și, desigur, să te întrebi „anxietate sau prea multă cafea?”

Întrebarea rămâne: ce ai alege dacă ai opri agitația pentru cinci minute? Renunți la doza zilnică de cafea pentru un pic de liniște sau continui să dansezi cu ambele la petrecerea auto-invitată? Cum ar arăta ziua ta fără anxietatea provocată de deciziile subconștiente?