Violența domestică ascunsă sub covor: De ce ne facem că nu vedem?
Cât de bine ne pricepem noi, românii, să facem curat doar acolo unde dă bine și ce nu vrem să vedem, ascundem rapid sub covor. Suntem experți în varul românesc aplicat peste crăpăturile sociale. Dar hai să îți spun ceva ce toți știm, dar nu vrem să recunoaștem: violența domestică nu e și nu va fi vreodată un simplu apartament murdar care se rezolvă cu un mop.
Am crescut auzind zicala „bătaia e ruptă din Rai”, și poate unii încă o mai cred. Serios? În ce Rai locuiești, că eu unul vreau extradare! Ne-am condiționat să asociem o palmă dată la nervi cu disciplina și corectarea devierilor. Unii ar spune că face parte din moștenirea culturală. Eu spun că e una dintre cele mai toxice minciuni inventate de societate.
Pumni în loc de flori
Îmi amintesc de poveștile cu vecinii care „au mai ridicat tonul”. Știai mereu când se încing spiritele la apartamentul 5 de la etajul 2. Pereții blocurilor comuniste parcă amplifică ecoul certurilor domestice. Și trecem pe lângă, cu ochii în pământ, că nu-i treaba noastră. L-am întâmpina pe agresor în scara blocului cu același „Bună ziua, vecine!” cald, dar niciodată nu ne-am întreba „Dar cei mici, ce fac?”.
De ce suntem așa comozi când vine vorba de violență domestică? Simplu. E un monstru sub pat care devine lin în momentul în care stingi lumina. Atâta vreme cât nu te afectează direct, de ce să îți bați capul? Fals! Orice act de violență domestică din blocul tău e vinovatul pe tăcute al indiferenței noastre colective. Iar asta ne macină, încet și sigur.
Cultura Silențiosului „Nimic”
O altă problemă e că trăim într-un cult al tăcerii. Mama vecinei poate are aceleași vânătăi de ani buni. Dar nu va povesti nimănui, pentru că „ce ar spune lumea?”. Ne îngrijorăm mai mult de faima noastră imaginară decât de pielea plină de amintiri întunecate. Lumea va vorbi oricum, dar tu vrei să-ți trăiești viața pentru Facebook sau pentru propria ta libertate?
Un alt aspect e că femeile trăiesc cu un complex de vinovăție: „poate am făcut eu ceva greșit?”. Serios? Să fie vina ta că nu tea-ai sângerat cum trebuie când ai fost lovită?
Rătăcind prin soluțiile corecte
Teoretic, avem legi pentru asta. Practic, sunt doar niște fonturi tipărite. Poliția întârzie în mod frecvent în înregistrarea plângerilor sau chiar mai rău, te trimit acasă, la agresor. Ironic, nu? Când ai nevoie de ajutor, ajungi să primești lecții de supraviețuire. Trebuie să ne întrebăm: este sistemul nostru pus pe modul „vocea uitată” sau chiar mai grav, „indolența generalizată”?
Am petrecut suficient timp ca să discutăm în cercuri despre cât de rău stăm. E timpul pentru acțiune. Educație conștientă în școli despre abuz. Campanii reale, nu afișe verzi pierdute printre reclamele cu prezervative. Ședințe comunitare care nu menționează numai câinii fără stăpân, ci și oamenii care au nevoie de ajutor.
Covoare curate
Aș mai scrie pagini întregi, dar îmi dau seama că de multe ori cuvintele rămân doar simpli spectatori. Adevărul crud e că fiecare din noi are o responsabilitate să vorbească atunci când vede abuzul. Chiar dacă pare o frază de răsfățat în manualul anti-violență: TU poate fi schimbarea. Sau, dacă nu ești încă acolo, începe cu puținul. Ridică-ți vocea pentru cel care încă nu poate.
Întrebarea care ne rămâne e simplă și tăiețoare: Vom continua să ne ascundem monstruos sub covoare sau vom curăța în sfârșit mizeria care ne macină din interior?
Nu e suficient doar să vezi. Trebuie și să faci ceva. Tu ce alegi?
