Îți amintești duminicile dimineața din copilărie? Alea când îți trăgeai pe tine cea mai bună rochie de bărbat, adică tricoul de zi bună și acoperirea figurală de vecin, ca să-ți mai ierte păcatele preotul. Te îndopai cu ceva tradițional înainte, că na, posturile astea parcă erau ambuscade pentru orice pofticios. Apoi te duceai la biserică, gata să înduri predicile și poate, doar poate, să prinzi ceva interesant prin auzuri. Pentru mulți dintre noi, asta a fost rutina de duminică.

Dar să fim sinceri, sunt pocitanii mai bine de jumătate de tineri care acum preferă să deseneze cerculețe pe pajiștea de lângă biserică decât să stea înăuntru ascultând ceva ce pare mai rupt din amintirea colectivă a Evului Mediu decât din sufletul vremurilor actuale. Și cine îi poate învinovăți?

Trebuie să facem față unei realități ridicol de evidențiate: lumea a evoluat, dar discursul multor biserici a rămas la fel de rigid ca straturile de ceară de pe lumânările care sigur nu se termină niciodată de ars. Într-o epocă a internaționalizării și secularizării accelerate, să vii cu gândirea blocată în cutume medievale e ca și cum ai încerca să bagi un hard disk din 1995 într-un MacBook pro din 2023 și să te aștepți să funcționeze. Hai, că știi și tu că nu merge.

E drept că religia ar trebui să fie un refugiu spiritual, dar haosul creator contemporan ne cere să ne recalibrăm busolele morale și emoționale. În ziua de azi, tinerii sunt într-o căutare continuă a unui sens care să le vorbească direct, fără să le spună că ce simt sau ce trăiesc este păcat doar pentru că nu se aliniază cu un set de reguli scrise de bărbați care nu și-au văzut niciodată bărbiile reflectându-se în camera frontală a unui smartphone.

La ce să te aștepți când sistemul bisericesc vede încă în psihoterapie un soi de voodoo modern sau când rutinele zilnice ale individului modern sunt ignorate complet? E ca și cum ai proiecta serios așteptări nerealiste în vremuri în care presiunea de a reuși e mai densă ca ambuteiajele de pe Valea Prahovei într-o vacanță scurtă de Românie Unită.

Și nu zic că soluția e să arunci totul la gunoi. Ba din contra. Eu, unul, sunt și nostalgic după momentele în care comunitatea chiar însemna ceva. Nu neg că există o frumusețe în a sărbători împreună, în a ne angrena în ritualuri cu semnificație profundă. Dar nu vreau ipocrizie. Vreau ca mesajele să fie relevante, să ne vorbească adevărat despre iubire, acceptare, iertare – nu despre rușine și vinovăție veșnică.

Se simte o nevoie acută de reprezentare a diversității în toate formele: de la diversitatea rasială, la cea de orientare sexuală, de convingeri și alegeri personale. Și, scuzați-mi sinceritatea brutală, dar când milioane de tineri descoperă că cine sunt ei este fie neprimit, fie condamnat de o instituție ce pretinde să predice iubirea de aproape, parcă e lesne să înțelegi de ce acești tineri aleg altceva.

În vastul peisaj religios al lumii, cu siguranță există și mișcări care răspund mai bine nevoilor generației tinere. Există comunități care își lasă fațadele și găsesc modalități să aducă poveștile de iubire și acceptare direct din scripturi pe faleza digitală a zilelor noastre. Și asta e bine. Așa trebuie să fie.

Deci, dragă cititorule, tu ce faci duminica dimineața? Doar o întrebare retorică sau poate o invitație la meditație sau suplinire cu o cafea tare și gânduri libere. Alege tu. Ai libertatea să te întrebi: Biserica ta, îți mai vorbește direct, undeva în suflet sau mai degrabă învelește totul într-o sarmaleală a vremurilor care nu mai sunt?