Am o mărturisire: am un tatuaj pe braț și mai vreau încă vreo douăzeci. Nu, nu le-am făcut pentru că aș vrea să demonstrez ceva. Nici măcar pentru că ar avea o semnificație mistică ascunsă; ci pur și simplu pentru că-mi plac. Dar, desigur, în România, acest aspect încă naște ridicări de sprâncene. Așa că haide să ne așezăm, să ne luăm o cafea tare și să vorbim despre cum, în 2023, un simplu tatuaj e încă un subiect de analizați și disecat cu sârguință.

Tatuajul, un fel de carte de vizită

E interesant că, la noi acasă - în acest bastion de tradiții și superstiții culinare (cine n-a mâncat "supa cu găluște" nu știe ce-i viața) - mulți încă asociază tatuajele cu felurite preconcepții. "Cine are tatuaje nu e un om serios." "O să te regreți când o să îmbătrânești și-o să se lase pielea." Sau preferata mea, "Tatuajele sunt doar pentru pușcăriași și marinari." Serios?!

Ceea ce îmi place la tatuajele mele e că niciodată nu intru la naftalină. Aproximativ o dată pe săptămână, cineva îmi spune o poveștiță despre colegul de birou care s-a tatuat după ce a dat lovitura la Loto, sau despre fata din Berceni care și-a desenat un trandafir pe gât după ce i-a dat papucii iubitul. Parcă noi, românii, iubim să băgăm nasul în ciorba altora numai ca să agităm lingura mai tare.

Care e faza până la urmă?

Hai să fim sinceri. De ce ne preocupă așa mult cum își decorează alții pielea? Poate că e un soi de sindrom colectiv al "babei care trece strada în altă parte să n-o mănânce câinii". Atunci când vedem pe cineva cu tatuaje, în loc să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat, - integritate, umor, inteligență emoțională, bunătate - ne agățăm de superficial. E mult mai ușor să judeci un om după un desen pe piele decât după o conversație reală.

Uită-te în jur. Cultura vizuală explozivă pe care am îmbrățișat-o toți, de la story-urile de pe Instagram până la bidoanele personalizate de apă, ne-a amintit cât de mult prețuim auto-exprimarea. Tatuajele sunt doar o extensie a acestei idei – o declarație personală care poate fi la fel de lipsită de sens sau profundă pe cât își dorește purtătorul.

Trecutul la conservă și viitorul pe piele

Crezi că dacii plini de mândrie și înțelepciune își tatuau faimosele pumnale doar pentru distracție? Dacă da, ești pe cale să fi surprins. Tatuajele au fost, și vor fi, întotdeauna un fel de canal de comunicare al unei identități care depășește cuvintele. Poate că unora le aduce aminte de o dragoste de demult, poate pentru alții sunt un memento de putere sau regenerare. Și poate, pentru unii dintre noi, sunt doar un mod de a spune "Asta sunt eu. Fără filtre."

Hai s-o dăm pe direct

Într-o lume care devine din ce în ce mai mică, pe măsură ce online-ul sparge barierele, nu ar trebui să fie momentul să renunțăm la vechile și plictisitoarele preconcepții? La naiba, chiar și bunica mea, care crede că 5G-ul ne fură rețetele de prăjituri, începe să înțeleagă că tatuajele sunt alegeri personale care nu se suprapun cu valoarea unui om.

În loc să dezbatem cât de acceptabil este să ai o ancoră și-un trandafir tatuat pe încheietură, nu mai bine ne îndreptam atenția spre lucrurile care contează cu adevărat? Așa să facem, doar părerile sunt ca sarmalele – fiecare le are un pic altfel, dar toți vrem să fim invitați la masă să le gustăm.

Îți las asta: de câte ori ai judecat un om după aparențe și ai ratat ocazia să cunoști o persoană cu adevărat interesantă? Și mai important, cât de diferită ar fi societatea noastră dacă ne-am concentra mai puțin pe aspectul exterior și mai mult pe ceea ce ne determină cu adevărat să fim umani?