Aproape că îmi place să cred că trăim vremuri în care discuțiile deschise despre sex, identitate și relații sunt la ordinea zilei, ca un espresso bun pe care-l bei dimineața. Dar adevărul este că, la o analiză mai detaliată, nu suntem chiar atât de avansați cât ne place să credem. Tabuurile nu au dispărut; și-au schimbat doar hainele, și se machiază cu farduri mai vii, mai Instagram-friendly, să zic așa.

Îți dau un exemplu: am prieten din copilărie care a crescut într-un oraș mic din România, unde "a fi altfel" era sinonim cu a purta un semn de avertizare pe frunte. Când în sfârșit s-a hotărât să-și accepte orientarea sexuală și să o spună cu voce tare, a fost ca și cum ar fi aruncat un cocktail Molotov în miez de noapte într-un sat ce încă doarme adânc. Cutremurul emoțional nu s-a simțit doar în familia lui, ci părea să zdruncine toată comunitatea locală. Prin comparație, dacă știrea că vin extratereștrii în sat ar fi apărut în aceeași noapte, ar fi părut ceva mai banal.

Și acum alăturăm asta cu iluziile vremurilor moderne. Credeam că suntem deschiși, toleranți, că am depășit bigotismul unei epoci apuse. Ei bine, da și nu. Avem parade, avem manifestări online în care iubirea se plimbă liberă, dar avem totuși o problemă de acceptare, una pe care preferăm s-o băgăm sub covor. Bârfele de la colțul blocului, privirile aruncate peste umăr sau chiar replicile pasiv-agresive sunt parte din decorul banal al existenței noastre.

Deci, de ce sunt tabuurile atât de persistente, chiar și acum, într-o lume care se pretinde a fi mai luminată? Este cumva pentru că, într-un mod ironic, ne place să ne agățăm de ele pentru a ne defini identitatea colectivă, așa cum strâns în jurul sobei vechi se adună bătrânii ca să spună povești? Când ai totul pe tavă, transparent și lipsit de mister, parcă vieții îi lipsește ceva, un pic de spice, de sare și piper.

Să luăm alt exemplu: sănătatea mentală. Oh, da, marele vrăjitor despre care toată lumea vorbește, dar nimeni nu vrea să-i privească mantaua lăsată în dezordine. În anii '90, când creșteai în București și încercai să-i spui părinților că simți ceva ciudat cu capul tău, primeai răspunsuri clasice ca "Ai nevoie de somn" sau "Nu ești nebun, alții au probleme mai mari". Acum, în 2023, deși avem acces nesfârșit la informații, mentalitatea n-a evoluat peste noapte cum ar fi trebuit. Freud s-ar bucura totuși să știe că, cel puțin, există articole pe bloguri care discută despre importanța terapiei.

Nu mă înțelege greșit, e fantastic că există oameni care luptă pentru normalizarea discuțiilor despre boli mentale, dar încă mi se pare un act de rebeliune să vorbești despre asta la prânz, la fel de normal ca deschiderea unei sticle de vin. Da, ne-am mai civilizat, dar sunt convins că această tranziție întârziată poate fi învinsă doar cu o doză zdravănă de încăpățânare și curaj, valsând strâns cu umorul.

Și să fim serioși, cine nu vrea să aparțină? Tribalismul nu e doar un termen fancy în cărțile de sociologie, ci o realitate. Oamenii, prin natura lor biologică, sunt creați să caute apartenență și acceptare - iar uneori alegem să ascundem sau să machiem părți ale identității noastre pentru a nu ne diferenția prea tare de turmă. E ca și cum ai purta un costum groaznic la o petrecere de Halloween doar pentru a te amesteca bine cu toți ceilalți zombiei din încăpere.

Care e soluția? Ei bine, nu am pretenția că am răspunsul universal, dar cred că trebuie să ne îngăduim să fim noi înșine, cu toate fațetele noastre dureros de umane. Să vorbim, să ascultăm, să râdem. Și, cel mai important, să nu ne temem să chestionăm și să distrugem personal acel strat machiat al tabuului.

Tu ce tabuu te machiazi astăzi și de ce nu-l lași să respire?