Ai auzit vreodată pe cineva spunând că merge la terapie. Și nu mă refer la un episod de „Sex and the City” unde Carrie îți povestește ce i-a zis terapeuta, ci la oameni reali, printre noi. Când o persoană recunoaște că vizitează un terapeut, reacțiile din jur sunt adesea un amalgam de milă, curiozitate morbidă și — inevitabil — judecată. Cum e posibil ca în 2023, într-o Românie care (se vrea) modernă, să tratăm sănătatea mintală ca un fel de secret rușinos? Hai să dezbrăcăm un pic subiectul ăsta tabu.

De la bun început, să lămurim un lucru: să mergi la terapie nu înseamnă că ești „nebun”. Exact, am zis-o! Dacă îți pasă de tine, de sănătatea ta mintală, dacă ai bun-simț emoțional, te gândești să vorbești cu un specialist atunci când simți că ți-ai atins limitele. Și aici nu vorbim doar de depresie sau anxietate, ci de toate momentele alea mici și mari care te fac să te uiți în sus la tavan și să te întrebi: „Ce #&@% fac eu aici?”

Cultura noastră românească are o relație ciudată cu introspecția. E ca un coș de fum într-un apartament comunist: e acolo, dar nu-i dă nimeni atenție până nu începe să scoată fum gros. Avem o lungă tradiție de a ascunde dramele sub covor și de a zâmbi forțat așteptând ca totul să treacă. Uneori apelezi la „terapia de tip crâșmă” unde împărtășești un monolog cu un pahar de țuică în față, în timp ce „psihologul” tău ocazional își dă sentința. Dar realitatea e că niște discuții la beție nu vor înlocui niciodată expertiza unui psiholog adevărat.

Avem mereu tendința să credem că putem rezolva totul singuri — un adevărat microb românesc. Convingerea că „liniștea ar trebui s-o găsești în tine, nu s-o cauti în altă parte” sună filozofic și, sincer, e un discurs bun la un TEDx, dar să fim serioși: viața nu-i un set de cărți de dezvoltare personală. Avem tot dreptul să căutăm ajutor extern pentru problemele noastre interne.

Și hai să recunoaștem, nu e vorba doar despre ce s-ar putea întâmpla în cazul unui breakdown mental, căci nu mergem la terapie doar pentru a repara ceva stricat. Uneori, te duci ca să previi. Da, ca la dentist, dar fără freză și cu mai puțin îndulcitor folosit in exces pe scaunul de așteptare.

Un prieten mi-a zis o dată că terapia e „un moft american”. Eu zic că e mai degrabă o necesitate globală. Uită-te la durerile de spate — nu-s doar pentru americani, le avem și noi pe ale noastre. Terapia nu e doar despre a te întoarce în timp, a desface răni vechi și a le cuprinde cu câteva cuvinte înțelepte. E un proces de învățare continuă despre tine, despre limitele și posibilitățile tale. Să știi că e ok să nu fii ok și că e normal să ceri ajutor este cu adevărat eliberator.

Să nu uităm că trăim vremuri tumultuoase. Suntem bombardați zilnic de vești proaste, de la știri despre crize economice până la schimbări climatice apocaliptice și conflicte politice. Nu e de mirare că anxietatea a devenit un fel de accessory cultural la modă. Dar nu e mereu vorba despre ce se întâmplă în lume; poate fi doar o stare de neliniște provocată de rutina zilnică în care te simți captiv.

Poate că soluția spune „asta e viața” nu ajunge întotdeauna. Uneori, avem nevoie de cineva care să fie de partea cealaltă a canapelei de terapie și să ne întoarcă cu fața spre noi înșine, să ne permită să fim mai buni, mai atenți și mai umani.

Așadar, când te gândești la terapie, întreabă-te: ce e mai neadevărat — să crezi că viața ta trebuie să arate ca o imagine filtrată pe Instagram sau să accepți că ești un om real, complex, cu zile bune și zile rele? Ai mai mult curaj decât crezi? Dar tu, ce parere ai despre tine, omule?