Dragii mei, să ne așezăm confortabil cu un pahar de vin bun și să discutăm despre ceva ce ni se impregnează în ADN încă de când facem ochi pe lumea asta: rușinea. Acest concept ciudat care ne ține departe de acte reprobabile, dar care ne și constrânge și modelează comportamentul într-o societate atât de mofturoasă cum este a noastră.

Din fragedă pruncie, suntem învățați că rușinea este un păzitor personal al moralității. Nimeni nu contestă că e bine să ai niște limite, desigur, însă mereu am avut o problemă cu felul în care rușinea este folosită ca instrument de control social. De parcă dacă vrei să devii automat un bun cetățean, trebuie să te împrietenești permanent cu rușinea. Părinții, profesorii, chiar și prieteni — acești agenți ai „poliției morale” — ne-au șlefuit de mici să ne temem de părerea altora și să ne fie rușine dacă cumva ieșim prea tare în evidență.

Mi-amintesc cum, odată, la o serbare de la școală am uitat textul poeziei pe care o învățasem. Ei bine, rușinea aceea m-a făcut să-mi petrec următoarele zile ascunzându-mă după ușa de la baie. De parcă un act atât de banal mi-ar fi dezvăluit cumva că sunt plămădit din greșeală și nepricepere.

Dar să nu credeți că rușinea ne lovește doar în relații sau la copiii râzând de noi. Oh nu! E mult mai perfidă! Mai știe cineva sentimentul acela când intri într-un magazin de lenjerie intimă și ai senzația că toți ochii sunt pe tine? De parcă în loc să-ți cumperi o pereche nouă de chiloți, îți faci din plin avânt să furi monalisa?!

Există, de asemenea, dimensiunea colectivă a rușinii. În societatea românească, ni s-a instaurat de-a lungul decadelor un simț al rușinii de a fi român. O mentalitate păguboasă care ne împiedică, de multe ori, să ne vedem meritele și tradițiile printr-o lentilă de mândrie. De ce am lăsa capul jos în lume când venim dintr-o țară a lui Brâncuși, Eminescu și Gigi Becali? Aha, glumesc, relaxați-vă!

Rușinea devine cu adevărat dăunătoare atunci când devine atât de integrată în personalitatea noastră, încât ajungem să o confundăm cu o trăsătură de caracter. Mulți dintre noi suferim de anxietăți sociale nu din vina unor întâmplări reale, ci din rușinea stereotipurilor sau a așteptărilor sociale.

Nici nu mai vorbesc de rușinea față de propriul corp. Nu mai contează cât de #bodypositive sunt campaniile din media, rușinea asta e trecută paleo, genetic de la un om la altul. Am ajuns să ne fie rușine de formele noastre naturale din cauză că cineva, undeva, a decis că cea mai mare virtute este proporția perfectă. Iadul să-i ia!

Uneori, suntem atât de subjugați de rușine încât uităm ce înseamnă să fim vulnerabili. Și totuși, dacă nu lăsăm această rușine să dispară din peisaj, cum vom reuși să fim autentici? Să ne iubim cu adevărat pe noi înșine și pe ceilalți, cu toate ciudățeniile vieții?

Trebuie să transformăm rușinea în ceva constructiv. Să nu mai cerem scuze pentru cine suntem sau pentru ce alții vor. Să învățăm că defectele noastre nu sunt stigmate, ci povești care merită spuse. În loc să ne ascundem, să învățăm să ne privim în oglinda rușinii și să-i spunem: „Mersi, știu că încerci să mă protejezi, dar de data asta n-ai cu cine”.

Merităm să trăim o viață lipsită de rușinea de sine. Să ne bucurăm de paharul nostru de vin și să ne permitem nouă înșine să fim complecși și sinceri. Și vă las cu o întrebare, că nu-i cinstit să plec de la masa asta fără să vă provoc și pe voi: voi de ce vă este în mod special rușine și cum v-ar schimba lucrurile dacă ați decide că nu merită să mai fie?