Hei, dragilor, ați observat cum unele lucruri sunt atât de evidente încât devenim orbi față de ele? Exact ca atunci când ai în față o pânză a lui Brâncuși dar ești mai atent la punga de semințe sparte pe jos. Așa e și cu rasismul nostru mioritic. Îl știm, parcă-l simțim, dar mai rar îl recunoaștem.

E un fenomen pervers — ca acea rudă incomodă care apare la fiecare reuniune de familie și îți strică seara. Știi că o sa vină, o să zâmbească fals și va face remarci nepotrivite, dar cumva niciodată nu e momentul potrivit să vorbești despre asta.

Poate că nu folosim cuvântul „R”. Poate că ar trebui.

OK, să fim sinceri și fără perdele: când a fost ultima dată când ai auzit o glumă „nevinovată” despre un etnic minoritar? Sau poate o remarcă făcută în șoaptă despre cum ar trebui să-și vadă de treabă la ei acasă? Uite, asta e rasismul nostru autohton. Nu e zgomotos, nu umblă cu pancarte, dar musai e prezent. E subtil ca o adiere într-o cameră închisă, dar dacă te oprești un pic să-l asculți, îți pătrunde în nas ca un parfum ieftin dar persistent.

România noastră e frumoasă, dar pictează un tablou idyllic mai mult pentru noi înșine. Uneori e plin de nuanțe nerealiste, ca un reality show prost regizat. Diversitatea culturală e un concept sublim, dar lipsit de substanță atunci când vine vorba să fie trăită. Aici vine partea dureroasă. Ne lăudăm cu cultura noastră variată, dar adesea nu știm cum să o apreciem. Vrem multiculturalitate, dar doar pe hârtie. În realitate, preferăm omogenitatea ca o cană de ceai de tei — liniștitoare și lipsită de surprize.

De ce nu vorbim despre asta?

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: De ce, în numele lui Decebal, nu discutăm mai des despre asta? E simplu, pentru că în acest colț de lume, comfortul e rege. Avem obiceiul de a ne așeza pe canapea cu o cafeluță în mână și de a ne spune că „nu e chiar așa rău”. Suntem maeștri ai amânării. Dejucăm discuțiile serioase cu un „lasă că se rezolvă” sau „sunt și alții mai răi ca noi”. Admirăm discursurile marilor lideri care proclamă dreptatea socială și egalitatea, dar când vine vorba de aplicarea lor în propria curte, ne transformăm în mici struti.

Lipsa dialogului deschis și real este ca un tablou pe care îl admirăm din spatele unei vitrine. Ne hrănim cu ele doar când asistăm pasiv la spectacole de „diversitate”, cum ar fi spectacolele de dans internațional prezentate de mici comunități etnice și festivaluri culinare. Declarăm deschis că iubim diversitatea, dar cumva rămânem cu nasul aproape lipit de geamul vitrinei, departe de a ne implica realmente în interculturalitate.

Cum reparăm ce e stricat?

Să punem cărțile pe masă. Nu există o rețetă unică pentru a gestiona fluturașul acesta al rasismului. Dar schimbarea începe de la noi, indivizii. Hai să scuturăm astă rugină socială și să aprindem lumina într-un subsol social destul de trist pentru gustul meu.

1. Conștiința de sine și curajul de a întreba: Să începem prin a ne autoanaliza. Fiecare dintre noi are prejudecăți ascunse, dar e important să avem curajul de a le scoate la iveală și de a le analiza personal. Cum e să fie în papucii celuilalt? Ce ar însemna să fii tratat diferit doar pentru o nuanță de piele sau un accent aparte?

2. Educația și dialogul: Învățarea nu se termină când ieșim din școală. E un proces constant. Să începem să cerem mai mult de la educația noastră, fie că e formală sau informală. Transformă-ți casa într-un mic forum de discuții, nu te teme să abordezi subiecte inconfortabile. Învață să asculți înainte să judeci.

3. Solidaritatea activă: Dar până la urmă tot nu mi-e clar ce e mai deranjant: o insultă directă sau indiferența totală? Hai să ne tratăm mai bine unii pe alții. Poate ar trebui să renunțăm la ironia pasiv-agresivă și la comentariile acide când cineva îndrăznește să spună adevărul.

Pentru că indiferent de etnie, la sfârșitul zilei, Transilvania e doar un pic mai friguroasă decât sudul și avem cu toții nevoie de aceleași grămezi de lemne pentru a depăși ierna. Așa că te întreb, drag cititor: "Ce faci tu personal ca să spargi acest lanț?"