Diferența încă mă face să mă scarpin în cap de confuzie chiar și acum. Pe cine paște cineva pentru că e puțin mai altfel, mai ciudat, sau, Doamne ferește, nu se conformează regulilor nescrise al societății? Da, o să abordez subiectul ăsta cu sinceritatea unui prieten dezordonat care a avut multe beri în plus.
Să începem cu o mărturisire. Nu sunt standard! Nu mă potrivesc în cutia frumoasă de cadouri numită "normalitate". Niciodată nu m-am simțit fericit profitând din plin de stereotipurile societății noastre conservatoare, unde trebuie să te însori până la 30 de ani, să ai doi copii, o casă pe credit, și cel puțin un SUV parcat în fața blocului. Doar că respingerea regulilor de mai sus m-a făcut de multe ori să mă simt ca un outsider, chiar și în mijlocul capitalei.
Și nu sunt singurul. Multe femei îmi povesteau cum se simt ciudat pentru că nu vor să se grăbească de a deveni mame până la o anumită vârstă. Femeile care aleg cariera peste căsătorie încă sunt umbrite de arătări cu degetul. Dar pentru ce? Pentru că și-au oferit libertatea de a alege ce e mai bine pentru ele? Încă aștept să vină ziua în care cineva va aplauda autonomia personală, în loc de a o condamna pentru a nu dansa pe acordurile unei hore demodate.
Mai e și eticheta de „ciudat” asociată cu cei care îndrăznesc să-și exprime identitatea sexuală fără rețineri. Știți voi tipologia aceea de oameni, cei care pur și simplu își trăiesc viețile în pielea lor fără să le pese de prejudecăți. România noastră dragă, trebuie să învețe să accepte că "hetero", "bi", "gay", "trans" și toate literele spectrului LGBTQ+ sunt mai mult decât simple etichete. Sunt realități, vieți, persoane care nu merită să fie reduse la tăcere de o mentalitate îngustă.
Există și problema stărilor mentale. Da, acele momente când sufletul ți-e atât de greu încât te simți sufocat fără să știi de ce. Toată lumea ține să îți spună că „depresia e o toană” sau că „ai nevoie să ieși mai mult din casă”. Ce zici de măsuri siropoase? Cineva, undeva, să ne accepte că vrem doar să ne prăbușim și să refuzăm să zâmbim fals după comandă.
Între toate aspectele acestor subiecte tabu, mi se face adesea dor de zilele în care să fim vulnerabili era în regulă. Am putea să reconsiderăm noțiunea de normalitate și să nu o mai ridicăm la rang de standard de aur pentru toate? Să ne imaginăm o lume în care să fim dezlipiți de viitorul așteptat de alții și să ne creăm propriile repere.
Ajungem, inevitabil, la educația primită și la toate acele sfaturi bine intenționate de la părinți cum că „e bine să fii ca toți ceilalți”. Și mi-aș dori să le spun tuturor celor care îmi sugerează asta să mai închidă un pic ușa la conservatorismul lor. Noroc că viața îți arată până la urmă că indivizii personalizați, nu clonele nefericite, sunt cei care schimbă lumea.
Aș putea să continui la infinit, dar dă-mi voie să mă opresc aici. Trăim într-o lume prea diversă pentru a fi îngrădită de tipare. Nu ar trebui să trăim pentru a corespunde unei ficțiuni de perfecțiune, ci pentru a ne simți bine, așa că hai să ne eliberăm de vinovație. Poate că, sincer, nu ești nici tu atât de diferit. Și dacă ești, ferice de tine.
În încheiere, te întreb: Ce înseamnă normal pentru tine? Te-au făcut societatea și cerințele ei să te simți cumva vinovat că îți dorești altceva? M-am gândit că e cazul să îți aduc aminte: nu ești singur și, mai presus de orice, nu ești vinovat că ești diferit. La dracu’ cu normele, până la urmă. E rândul nostru să rescriem povestea!
Bea-ți cafeaua sau vinul și apucă-te să trăiești, așa cum vrei tu!
