Una dintre cele mai intime confesiuni ale adultului modern? Nu dăm doi bani pe viață, dar ne dăm în petic la judecat. Ah, și cât de buni suntem la asta! Trăim într-o societate unde a judeca este la fel de firească ca a respira. Și pentru un moment, vrem să credem că suntem niște echilibriști pe funia fină a moralității, dar suntem, de fapt, cei care aruncă bulgării de „corectitudine” din tribune.
Dar hai să nu ne mințim frumos cu complexități convenabile. Adevărul este simplu și brutal: judecăm prea mult și prea repede. E mai facil să tragi concluzii fără să cunoști povestea completă decât să îți iei niște momente să asculți, să întrebi și să empatizezi. E ca și cum ai prefera să răsfoiești o revistă tabloidă în loc să citești un roman bun—e mai rapid, mai „clickbait”, și probabil mai puțin obositor pentru creierul tău leneș de societate ce trăiește în mod alert.
În București, orașul în care timpul nu are răbdare și toți ne privim ceasul mai des decât am face-o în transilvanul oraș de munte, am învățat să bârfim cu nonșalanță la cafenele, pe stradă, la coadă. Cuvinte aruncate în aer, încărcate de judecată, pe care vântul le duce mai departe până când se zdrobesc de cel mai apropiat suflet vulnerabil. Da, ne hrănim constant cu energie toxică pe care o declanșăm asupra altora, fără să ne gândim că, de fapt, toți suntem parte dintr-un maraton nebun în timp ce purtăm măști de perfecțiune pe căutătura simplă.
Și să fim sinceri, ce obținem? Satisfacția momentului e la fel de volatilă ca fumul de țigară. Ne mințim că avem control într-un univers haotic, în timp ce valorile noastre morale se topesc ca plasticul sub lumina neiertătoare a unui soare de august.
Hai să ne gândim puțin. Poate că o schimbare minusculă la nivel individual ar putea să elibereze valuri majore în societate. Dacă în loc să ne concentrăm pe gardul vopsit al vecinului, ne-am preocupa să ne cultivăm propria grădină interioară? Acolo, adânc, în pântecele nesfârșit al sufletului nostru, unde cultivăm empatia și înțelegerea? Și dacă am exersa mai puțină judecată și mai multă curiozitate? Dacă am îndrăzni să renaștem acea sete copilărească de a ne pune întrebări, în loc să dăm verdicte precum niște judecători văzuți prea mult la televizor?
Culturile tradiționale românești au învățat să suspende judecata—cel puțin temporar—în favoarea introspecției și a auto-analizei. Gândiți-vă la obiceiul de a „boci” la înmormântări: un moment în care nu se judecă alegerile vieții, ci se reflectă asupra pierderii și, mai ales, asupra a ceea ce a dat și ce rămâne. Un fel de reset al busolei morale, al valorilor autentice. Dar oare câți dintre noi mai avem timp sau loc pentru asemenea momente de clarificare sufletească?
Vă provoc să vă întrebați: de câte ori ați ratat ocazia de a cunoaște o persoană sau o poveste minunată pentru că ați fost prea ocupați să o etichetați încă de la prima impresie? Câți prieteni, câți iubiți, câte aventuri personale au căzut victime rețelelor de sârmă ghimpată ale judecății automate?
Și poate că nu realizăm, dar fiecare dată când alegem să judecăm prea mult, trăim, de fapt, mai puțin. Ne limităm experiențele, ne împuținăm bucuriile, ne amputăm căutările. Ne lăsăm orbiți de prejudecățile moștenite de la generațiile precedente, fără să ne dăm seama că, de fapt, suntem unicii arhitecți ai propriei realități.
Așa că, data viitoare când vă prindeți judecând, stopați și puneți-vă această întrebare: oare de ce simt nevoia să judec și ce parte din mine caută cu adevărat atenție? Poate că, în loc să emitem judecăți pe bandă rulantă, ne-am putea concentra pe transformare și înțelegere autentică.
Oare e timpul să trăim mai mult și să judecăm mai puțin? Voi ce credeți?
