Hai să începem cu un adevăr pe care mulți dintre noi preferăm să-l ocolim, de parcă ar fi o baltă murdară pe o stradă bucureșteană inundată după o ploaie zdravănă: ideea asta de puritate feminină e o ipocrizie de proporții romanesti. Și nu vorbesc despre puritatea sufletescă sau inocența unui copil — vorbesc despre acea obsesie veche, dar încă bine ancorată, care ne șoptește că o femeie „bună” este una care își păstrează „puritatea” sexuală.

Să ridice mâna cine n-a auzit povești și glumițe pe seama „femeii cumsecade” și „femeii ușoare”. Păi, ce suntem noi, mașini cu kilometraj care să reflecte cât de departe ne abatem de la standarde patriarhale?! Când aud noțiuni de genul ăsta, nu pot să nu mă întreb dacă, în străfundurile noastre, nu am rămas tot în perioada de glorie a fanarioților sau chiar mai în urmă. Ah, cât îmi place să îmbrățișăm modernitatea doar pe jumătate!

Ne mândrim cu femei puternice ca Regina Maria sau Ana Aslan, dar în același timp ne întoarcem privirea când actualele sau fostele colege sunt etichetate funest pentru ceea ce fac în dormitor. Nu știu cum reușim să navigăm prin asemenea paradoxuri cu atâta nonșalanță și nici de ce acceptăm să le perpetuăm.

E fascinant cum ajungem să ne definim valorile în funcție de cine cu cine se culcă. Mai lipsește să facem rapoarte săptămânale. Să fim serioși, câți dintre noi chiar își doresc ca mamele noastre să aibă o discuție sinceră cu noi despre viața lor sexuală? Și totuși, așteptăm acea transparență de la restul femeilor - pentru a le evalua sau, poate, pentru a ne simți superioare.

Dacă un bărbat are mai mulți parteneri, e un cuceritor. Dacă o femeie face același lucru, e aproape un delict social. O prietenă mi-a zis odată că am devenit experți în „matematica corpului uman”: numărăm, clasificăm, judecăm. Făcând asta, nu doar că reducem femeia la un set de norme absurde, dar ne lăsăm și păcăliți de o iluzie confortabilă.

Că tot suntem la capitolul ăsta, să nu uităm de fenomenul „slut-shaming”, care a prins avânt nu doar în colțurile gri ale internetului, ci și la petreceri, în birouri, și (tragic) în școli. Ce ne dorim cu adevărat de la femei? Să fie independente, dar să rămână în parametri acceptați social? Pare că ne dorim sfinți imaculați care să se miște prin lume ca niște zeițe care nu au nevoie de nimic și nici de nimeni. Să fim serioși!

Ne place să credem că tradiția contează, dar ne amăgim singuri când tradiția e motivul pentru care tragem la răspundere același gen, și nu vorbim aici doar despre generațiile mai vechi; tinerii-adulți sunt la fel de vinovați. E ca și cum am preluat narativul tatălui și al bunicii, fără să ne întrebăm vreodată ce semnifică cu adevărat.

De ce suntem atât de atașați de ideea de control asupra corpului altuia? Ce ar fi să ne rugăm puțin pe tema asta înainte de a arunca cu pietre? Poate ar trebui să conspectăm cum biologia și sexualitatea nu sunt lesne de încadrat într-un set de reguli scrise la adăpostul unei societăți prudente. Ce-ar fi să ne răzvrătim puțin împotriva acestor idei rigid tencuite și să începem să ne întrebăm: cine are de câștigat din această perpetuă stare de puritate?

La final de zi, nu pretind că am soluția supremă și definitivă. Poate că nu voi reuși să îmi schimb nici măcar propria gândire peste noapte. Ce știu e că poate ar trebui să încercăm să ne îmbrățișăm umanitatea, în loc să fugim de ea sub mantia unei purități iluzorii.

Așa că întreb: care este următorul pas? Suntem gata să spargem acest ciclu vicios? Sau vom continua să trăim în universul lui „Trebuie să”, până când ne vom trezi că nu ne mai putem privi în oglindă?

Până data viitoare, gândiți-vă bine la cine sunteți și cine ați prefera să fiți, fără să vă pese prea mult de toate „trebuie-urile” impuse de ceilalți. Deci, cum stăm cu adevărata libertate?