Am crescut cu ideea că o fată cuminte e genul tăcut, care se uită tandru și zâmbește angelic, de parcă toată viața ar fi doar o defilare la concursul Miss Univers. Acum, nu știu despre voi, dar mie îmi pare că am trăit o minciună. M-am trezit învățată să nu întreb prea mult, să nu cer, să nu deranjez.
Ah, dar cum mai deranjez acum – și bine că o fac. Societatea nu a fost pregătită pentru vocile noastre stridente, și nu-i bai. De fapt, ne-a tot învățat să dăm vina pe hormonii furioși ai adolescenței pentru momentele când simțeam nevoia să urlăm, să aruncăm cuvinte ca pe niște săbii de foc. Dar știți una? Unele lucruri merită strigăte, și nu șoapte.
Privind în urmă, îmi dau seama că am fost înconjurată de generații de femei care au tăcut. Bunica tăcea când austro-ungurii îi luau pământul, mama tăcea când șeful ei o plesnea pe fund la birou. De ce? De teamă. De rușine. De neputință. Problema nu sunt ele. Problema e moștenirea acelei tăceri care ne-a fost inoculată ca un parfum vechi în care am fost îmbibate din pruncie.
Ce-ar fi dacă am începe să întrebăm și să urlăm? Dacă am cere lumii să ne ia în serios nu doar pentru cum arătăm, ci pentru ce spunem? Recunoașteți, fetelor, uneori ne simțim ca niște păpuși în vitrina unui magazin - frumos aranjate, dar fără voie proprie. Și ce fericită zi când am hotărât să sparg vitrina și să ieșim!
Și nu vorbesc doar de aspectele feministe pe care le discutăm la cafele tărăgănate. Vorbim despre viața noastră intimă, despre placere, despre alegerea de a nu avea copii sau de a avea zece, despre cariere în poliție sau arhitectură, despre divorțuri, amante, independență financiară. Nu e nimic mai vibrant decât o femeie care spune, fără să se teamă: „Vreau asta!” sau „Așa simt!”.
Dar asta nu e o petrecere de autogratulare; să recunoaștem că urlatul e greu. Eliberează, dar și complică. Când încerci să arăți lumii, captivi în ideea unei fete cuminți, că vrei să spargi tăcerea prafului, nenorocit mai e să-ți rămâi fidelă stilului propriu de a-ți spune povestea. Există mereu pericolul de a cădea în capcana convențiilor „strălucitoare” care ne promit libertate, dar rămân, de fapt, doar oglinzi în care ne vedem mai cosmopalite decât suntem.
În cultura românească, avem un număr covârșitor de doine și balade care descriu fete pierdute de iubire, ca niște eroine tragice ale propriului lor subiect. Cuvintele care ar trebui să ne vindece ajung să ne sape și mai adânc în groapă. Dacă lăutarii noștri și-ar fi plecat și mai aproape urechea la inima fetelor cuminți, cine știe viitoarele „cântece ale urletului” ce cu adevărat ar lua naștere?
Fetele cuminți au nevoie să urle. Mă înțelegeți greșit dacă credeți că vă îndemn la anarhie fără substanță. Mai degrabă vă provoc să ridicați glasul (și privirea) când lucrurile pur și simplu nu sunt în regulă. Nu e nevoie să galopați călare pe un cal alb peste câmpiile Moldovei ca să schimbați lumea. Uneori, un simplu „Nu mai vreau” sau „Am ales altceva” e un nechezat suficient.
Poate că începând de azi, o parte dintre noi vom îndrăzni să stăm împreună și să facem puterea de a urla mai puternică. Să redescoperim nu că merităm niște standarde moștenite, ci că suntem mai mult decât capabile să ne croim propriul drum.
Așadar, fetițo, ai curaj să te faci auzită? Sau rămâi tăcută, în timp ce întreaga lume își vede de mersul ei schiop și tăcut? Tu decizi, iar alegerea asta, în sine, e începutul libertății.
