Te-ai săturat să ți se spună că „femeia fără copil e ca o prăjitură fără zahăr”? Da, și eu. E o mentalitate care încă bântuie societatea noastră ca un spirit din trecut care refuză să fie exorcizat. Într-o lume care vitreg inevitabilitatea propriei sale evoluții, a fi femeie în România vine cu un pachet de așteptări sociale care par să nu-și piardă niciodată termenul de valabilitate.

Ne-am obișnuit cu imaginea femeii ca un simbol al maternității — și da, e o imagine frumoasă și potentă. Dar ce facem noi cu acelea dintre noi care, pur și simplu, nu au de gând să se alinieze la acest standard? Ce facem cu acelea care își doresc altceva decât să devină incubatoare umane?

*** Dialog purtat cu o prietenă ***: Mă întreba fascinată de ce nu-mi fac și eu, mai repede, o mini-me. I-am spus sincer că nu mă văd în pielea mamei și că biologia nu e o destinație obligatorie pentru oricine. Da, nu m-a privit cu ochi buni apoi... dar să fim serioși, câți dintre noi am fost priviți bine când am ales altceva decât calea bătătorită?

De multe ori, am auzit „Dar totuși, te gândești cum o să fie să îmbătrânești singură?” sau „Nu ți se pare mai trist fără copii să-ți aducă un pahar cu apă când nu mai poți să te ridici de pe canapea?”. „Oh, dragă, jur că aș putea plânge de mila mea cu lacrimi de crocodil.” Oare chiar nu ne putem imagina o bătrânețe fericită fără a depinde de copiii care, eventual, pot la fel de bine să locuiască la Tokyo în vârful unei cariere hipsterești?

Ce e și mai frustrant aici, e că alegerea mea pentru o viață fără copii nu înseamnă că nu apreciez maternitatea ca pe un lucru măreț și valoros. Este și trebuie să fie, pentru acelea care și-o doresc. Dar să-i permitem acestei idei să troneze necontestată în mecanismele noastre sociale este să ignorăm o întreagă altă dimensiune a potențialului uman.

Să privim mai clar: maternitatea nu garantează satisfacție personală. Să fii părinte nu înseamnă automat fericire sau împlinire. Presiunea socială constantă, un fel de jurământ neoficial, de a face copii "înainte să fie prea târziu", ignoră faptul că scopurile și pasiunile personale sunt la fel de importante. Aici, în loc să ne îndreptăm privirea spre ceasul biologic care ne amenință ciclic, poate n-ar strică să ne acordăm șansa să ne definim pentru noi înșine ce înseamnă să trăim o viață completă.

Câți dintre noi ezită să spună cu voce tare că al cui ceas biologic ticăie mai zgomotos este, de fapt, împins să explodeze tocmai de aceste presiuni externe? Adevărul e, în ciuda acestor clișee străvechi, că nu trebuie să îți multiplici ADN-ul ca un fel de experiență de dezvoltare personală. Poți să adopți, poți să fii mentor, poți să găsești împlinire în orice altceva îți aduce sens.

Aruncând o privire la cultura noastră - de la deffileurile de Paște până la mesele de Crăciun unde te acostează rudele cu întrebări despre planuri reproductive cum ți-ai băut gura de cafea pe stomacul gol, femeile fără copii sunt privite, de multe ori, ca niște ciudate pe marginea unei definiții a feminității. O contradicție vie, aproape neinteligibilă, ce odată redefinită, devine pentru mulți un motiv de tensiune.

Deci, în final, stăm în fața aceleiași întrebări: putem accepta că nici miturile și nici tradițiile nu sunt atât de sacre încât să nu fie examinate, dezafectate și remodelate? Putem să stabilim că, în sfârșit, a fi femeie înseamnă a trăi după regulile tale?

Așadar, cum ar trebui să arate o societate în care femeile nu sunt definite de uterul lor? E posibil să ne eliberăm de predica socială constantă și să proclamăm, în sfârșit, că femeile nu trebuie să fie mame ca să fie complete? Cum ar fi, totuși, să redefinim succesul personal fără să includem steril întrebarea „Câți copii ai?”? Haide să ne gândim la asta — și, mai ales, să vorbim despre asta.