Ah, dragă cititorule! Te invit să-ți torni un pahar de vin roșu și să te faci comod. Azi dezbatem un subiect care îmi provoacă aceeași frustrare ca o încălțăminte scumpă, dar incomodă: sexualitatea ca subiect tabu în școlile noastre. Într-o lume tot mai digitalizată, unde informația circulă aparent mai liber ca niciodată, cu ce întârziere de secol crezi că încă se mai chinuie educația românească?
Hai să începem cu o mică introspecție. Îți amintești de primele ore de educație sexuală — dacă au existat vreodată? Eu n-am avut parte de așa ceva. Am crescut într-o Românie unde profesorii îți explicau axa X și Y la matematică mai devreme decât răspundeau la întrebarea ce-i aia un prezervativ. Mulți dintre noi am învățat despre sexualitate în mod eronat, de parcă am răsfoit manuale vechi, traduse prost dintr-o limbă străină.
Bun, deci ce-i așa de greșit în a ține subiectul sexualității ascuns sub preș? În primul rând, tabuurile ne țin proști și rușinați. Mulți, când vine vorba de sex, încă își îngroapă capetele în nisip, de parcă ar trăi într-o poveste cu struți. Lipsa educației sexuale corecte și adecvate creează monștri: de la nesiguranțe personale și frici iraționale, la mituri și dezinformare cât casa.
Știi ce altceva generează această lipsă de deschidere? Un public captiv în capcane emoționale și relaționale. Când ești crescut într-un sistem care tratează sexul ca pe ceva murdar sau tabu, ți-e greu să dezvoltate abilități sănătoase de comunicare în relații. Orgasmele simulate destinate Netflix-ului și unora ce mimează plăcerea nu mai surprind pe nimeni, pentru că realitatea din dormitor e adesea închinată minciunilor și neînțelegerilor.
Acum, să spunem adevărul: rădăcina problemei este că mulți nu înțeleg cu adevărat ce înseamnă „educație sexuală”. Nu-i vorba de ore de porno sau lecturi din Kama Sutra, ci de manuale și discuții despre corpuri sănătoase, limite personale, consimțământ, identitate, diversitate, protecție și empatie. Să creăm un mediu în care copiii să știe că pot pune întrebări fără să fie judecați. De ce e asta atât de complicat?
Iar apoi, să nu uităm influențele culturale și religioase. De multe ori, credințele și tradițiile influențează curriculumul școlar mai mult decât o fac datele din sfera științifică. Avem, bineînțeles, reticența părinților care, probabil și ei crescuți în același sens cenzurat, preferă să lase educația sexuală pe mâinile „bătrânelor mituri” și a rușinii perpetue.
Am ajuns să înțelegem că educația sexuală nu este doar despre sex în sine, ci despre normalitate, iubire de sine și acceptare. Vrem să credem că ne protejăm copiii omisiunea acestui subiect, dar pe termen lung nu le facem decât un imens deserviciu. Omitem să le dăm uneltele pentru a avea relații sănătoase atât cu ei înșiși, cât și cu alții.
Așa că te întreb: Oare nu avem de ales, ca societate, să ne depășim stereotipurile și rușinea ancestrală? Să creăm un spațiu unde adevărata educație sexuală să nu fie privită ca o amenințare, ci ca un drept?
Deci, dragii mei, pe când vom intra și noi în secolul în care copiii și adolescenții vor putea întreba deschis despre sexualitate, fără a fi stigmatizați? Fiindcă în fond și la urma urmei, întrebările sunt cele ce ne fac cu adevărat umani, iar răspunsurile oneste sunt cele ce ne formează. E timpul să ne punem o întrebare simplă, dar complicată în același timp: De ce ne e frică să discutăm despre normalitate? Te las să reflectezi… cu paharul tău de vin bineînțeles.
