Știi momentul ăla când îți iei un pahar de vin și te așezi pe canapea cu prietenii, pregătit pentru o seară de râsete și poate o discuție filozofică sau două? Toate merg strună până la momentul inevitabil când cineva lansează „gluma”. Aia care te obligă să te întrebi dacă trăiești cumva în anii '90 — ceva despre un „prieten” gay. Haha, hai să râdem puțin. Sau poate nu.

Era săptămâna trecută când m-am trezit într-o conversație de genul ăsta și am simțit un val de amărăciune gâdilându-mi reflectoarele anterioare de entuziasm. Mi s-a întâmplat în Casa Poporului (nu, nu aia), ci apartamentul unuia dintre colegii mei care, de obicei, e rațional și inteligent. Și totuși, mă trezesc prins în miezul unui râs forțat. Cum de ajungem așadar sclavii glumelor care ar trebui să mai fie de mult istorie?

În primul rând, să recunoaștem: Reamintirea unor racursurile culturale pentru nostalgia unui trecut aparent mai „simplu” este irezistibilă pentru unii. E ca atunci când te holbezi la o telenovelă românească de anii '90. Prost, dar teribil de captivant. Sau ca atunci când încerci să râzi la o poezie de Eminescu pentru a acoperi nostalgia vremurilor trecute.

Și-apoi, există adevărul brut: unii oameni nu și-au făcut tema la educație. Trăim într-o societate care încă găzduiește mentalități arhaice și, se pare, un drag neostoit de bancuri bune-înainte-de-a-fi-bune. Uitate sunt transformările prin care societatea noastră a trecut în ultimele decenii. Încă ne mai agățăm de clișee și stereotipuri, de parcă zilele noastre nu ar merita scenarii mai creative și mai incluzive. Și asta nu provine doar din ignoranță, ci și dintr-o ușoară lașitate. E mai ușor să te refugiezi în familiar decât să confrunți adevărul. De parcă am prefera să pictăm pereții cu un strat nou de vopsea pentru a ascunde crăpăturile decât să reparăm structură de bază. Par să spună: "Nu, nu sunt homofob... dar", unisonul clișeelor inutile.

Totuși, nu ar trebui să picăm în capcana unei judecăți lipsite de empatie. Este esențial să abordăm subiectul cu spirit critic, dar și cu deschiderea de a purta un dialog. Acesta nu este un „1 Aprilie” perpetuu unde îți surprinzi prietenii cu glume despre homosexuali; aș zice că ține de o lipsă de perspective mai largi.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem o nuanță: glumele, chiar și cele mai deplasate, sunt un fel de oglindă distorsionată a societății. Râdem pentru că suntem incapsulați într-o cultură care - destul de tragi-comic într-un fel - normalizează ceea ce este fundamental dăunător. E ca o băutură cu multa apă rece: fără să știi, consumi, dar simți că parcă ceva te macină.

Am putea întreba și de ce nu râdem mai des la glume care îl au pe Eminescu ca protagonist al unei comedii absurdiste, undeva în barurile goale din Centrul Vechi, sau de ce nu râdem de noi și de propriile greșeli la fel de des?

Deci ce e de făcut? Cum o să ieșim din capcana asta a glumelor nesărate și, sincer, expirate? Poate că am putea începe prin a crește un spirit de auto-reflecție și conștientizare. Nimeni nu zice să devenim societatea non-stop înrădăcinată în procese de gândire critică, dar poate că ar trebui să ne încurajăm să râdem și să participăm la discuții constructive, și nu la glume care condamnă o parte esențială a umanității la marginalizare.

Cât de învechit e să credem că un om care iubește altfel e o problemă? Poate că problema e la noi, cei care încă televizăm sterilitatea unor râsete de carton. Lăsăm vorbele să devină arme și parcă nu ne pasă.

Până la urmă, trebuie să ne întrebăm: cât timp mai vrem să fim spectatori într-un teatru de mâna a doua, în loc să cântăm pe scena vieții noastre? Între gluma de aseară și tăcerea de azi, ce ne rămâne de făcut? Ce spunem când râdem și, mai presus de toate, când vom învăța să râdem unul cu altul, nu unul de altul?